Cand trebuia sa ma nasc, totul afara era gri, ciudat si rece. In locul meu rotund cu lumina difuza era cald, colorat si bine. Dadeam spectacole seara si inotam in fiecare dimineata. Vorbeam cu mama, cu tata si cu umbrele de lumina. Din cand in cand dansam.
La un moment dat, mama a inceput sa-mi spuna ca trebuie sa ma nasc, ca nu o sa ma poata cara toata viata dupa ea, ca ma asteapta atata lume nerabdatoare. In fiecare zi ma momea cu altceva. De portocale m-am plictisit repede, ca dovada nici acum nu le mananc cu placere. De povesti, in schimb, nu ma mai saturam si tata a trebuit sa inventeze altele tot timpul.
Cand a vazut ca intarzii atat, mama s-a speriat. Simtea cum ma lua somnul din ce in ce mai tare si rar o mai mangaiam linistitor pe burta ca sa ii spun ca sunt bine. Culorile calde se schimbau in verde si totul devenea cetos. Nu mai avem putere si totul devenea confortabil.
Intr-un final m-am nascut. M-au obligat. Nu vedeam mare lucru si nu intelegeam mai nimic. Uneori ma intreb daca s-a schimbat ceva...
Monday, 16 November 2009
Saturday, 7 November 2009
Destul
Sunt la faza in care pun lucruri in balanta.
Tot sper sa ma detasez de tot ce inseamna trecut si sa traiesc cu adevarat in prezent si pentru viitor. Sa iau decizii bune, reale. Sa nu ma mai gandesc la ce a fost. Uneori pare imposibil, alteori pare foarte usor. Caut exemple pozitive si motive negative in jur. Asa da, asa nu. Si caut propria mea cale.
Am nevoie uneori de cineva care sa ma sustina, de un umar pe care sa plang, de un zambet, sau o palma sa imi revin. De cineva care sa ma traga de maneca cand gresesc, sa ma impinga de la spate cand sunt pe drumul cel bun. Din cauza asta nu ma pot desprinde de unii oameni de care uneori parca mi-as dori sa ii scot din viata mea. Nu pentru ca mi-ar face rau, doar ca nu mai sunt oamenii pe care candva ii iubeam. Suna ciudat, nu? Vreau sa le dau drumul, dar, intr-un mod cumva egoist, ii tin aproape.
M-am invatat sa iau din fiecare om din jurul meu cate ceva. Calmul de la unii, puterea si afectiunea de la altii etc. Uneori ma simt un hot in propria mea viata. Ma fur de multe ori pe mine insami, ma mint si afisez un zambet fals. As vrea sa le spun tuturor ceea ce gandesc despre ei exact, in fata, fara sa-mi fie teama de nimic, fara sa-mi pese. Mi-ar placea sa ii zic unuia cat de prost poate fi si cat de mult ma folosesc de el si nici nu vede asta, altuia ca de fapt mereu l-am iubit si toate gesturile au fost facute din teama, altuia ca mereu l-am urat si de fapt m-am folosit de el ca aveam nevoie de ceva si tot asa. Oare cum as parea daca as incepe de maine sa zic asta? Sa intru dimineata in clasa si, in loc sa le zic "Neata!" colegelor, sa incep sa urlu ca m-am saturat de rasul lor isteric si de faptul ca trebuie sa le suport zilnic pe unele din ele, sa ma urc in microbuz si sa urlu ca n-am abonament, niciodata n-am avut, sa vin acasa, sa-mi injur vecinii, sa zic ca urasc ungurii si italienii, sa intru pe mess si sa le spun tuturor ca se prefac ca sunt ocupati, ca citesc s.a.m.d. Sa nu mai raspund la telefon pentru ca pur si simplu n-am chef, sa nu mai zambesc fals nimanui.
As parea nebuna, nu? Da, poate chiar as fi nebuna. Dar mi-ar placea asta foarte tare.
Tot sper sa ma detasez de tot ce inseamna trecut si sa traiesc cu adevarat in prezent si pentru viitor. Sa iau decizii bune, reale. Sa nu ma mai gandesc la ce a fost. Uneori pare imposibil, alteori pare foarte usor. Caut exemple pozitive si motive negative in jur. Asa da, asa nu. Si caut propria mea cale.
Am nevoie uneori de cineva care sa ma sustina, de un umar pe care sa plang, de un zambet, sau o palma sa imi revin. De cineva care sa ma traga de maneca cand gresesc, sa ma impinga de la spate cand sunt pe drumul cel bun. Din cauza asta nu ma pot desprinde de unii oameni de care uneori parca mi-as dori sa ii scot din viata mea. Nu pentru ca mi-ar face rau, doar ca nu mai sunt oamenii pe care candva ii iubeam. Suna ciudat, nu? Vreau sa le dau drumul, dar, intr-un mod cumva egoist, ii tin aproape.
M-am invatat sa iau din fiecare om din jurul meu cate ceva. Calmul de la unii, puterea si afectiunea de la altii etc. Uneori ma simt un hot in propria mea viata. Ma fur de multe ori pe mine insami, ma mint si afisez un zambet fals. As vrea sa le spun tuturor ceea ce gandesc despre ei exact, in fata, fara sa-mi fie teama de nimic, fara sa-mi pese. Mi-ar placea sa ii zic unuia cat de prost poate fi si cat de mult ma folosesc de el si nici nu vede asta, altuia ca de fapt mereu l-am iubit si toate gesturile au fost facute din teama, altuia ca mereu l-am urat si de fapt m-am folosit de el ca aveam nevoie de ceva si tot asa. Oare cum as parea daca as incepe de maine sa zic asta? Sa intru dimineata in clasa si, in loc sa le zic "Neata!" colegelor, sa incep sa urlu ca m-am saturat de rasul lor isteric si de faptul ca trebuie sa le suport zilnic pe unele din ele, sa ma urc in microbuz si sa urlu ca n-am abonament, niciodata n-am avut, sa vin acasa, sa-mi injur vecinii, sa zic ca urasc ungurii si italienii, sa intru pe mess si sa le spun tuturor ca se prefac ca sunt ocupati, ca citesc s.a.m.d. Sa nu mai raspund la telefon pentru ca pur si simplu n-am chef, sa nu mai zambesc fals nimanui.
As parea nebuna, nu? Da, poate chiar as fi nebuna. Dar mi-ar placea asta foarte tare.
Friday, 6 November 2009
Gabriel Garcia Marquez - Scrisoare
"Daca Dumnezeu ar uita pentru o clipa ca nu sunt decat o papusa de carpa si mi-ar oferi in dar o bucata de viata, probabil ca n-as spune tot ce gandesc, desi in definitiv as putea sa gandesc tot ce spun. As da valoare lucrurilor marunte, dar nu pentru ce valoreaza ele, ci mai curand pentru ceea ce ele semnifica. As dormi mai putin si as incerca sa visez mai mult, d-abia atunci intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge in timp ce altii ar sta pe loc, as ramane treaz in timp ce altii ar dormi. As asculta in timp ce altii ar vorbi si, Doamne, cum m-as bucura de savoarea unei inghetate cu ciocolata! Daca Dumnezeu m-ar omeni cu o farama de viata, m-ar impinge de la spate in bataia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci si sufletul. Doamne, daca eu as avea o inima, mi-as scrie ura pe un cub de gheata si as astepta ca soarele sa-l topeasca. As picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti si o serenada de Serrat pe care as oferi-o lumii. As uda trandafirii cu lacrimile mele ca sa pot simti durerea spinilor si sarutul de culoarea carnii al petalelor proaspete. Doamne, daca as putea primi o farama de viata, n-as lasa sa treaca macar o zi fara sa le spun oamenilor ce iubesc, ca ii iubesc. As convinge fiecare femeie si fiecare barbat ca la ei tin cel mai mult si as trai indragostit de iubire. Barbatilor le-as dovedi cat de mult gresesc atunci cand cred ca nu trebuie sa se mai indragosteasca atunci cand imbatranesc, fara sa stie ca ei imbatranesc tocmai pentru ca inceteaza a se mai indragosti. Unui copil i-as face cadou o pereche de aripi, dar l-as lasa singur sa invete a zbura. Pe cei batrani i-as invata ca moartea nu vine odata cu varsta, ci odata cu uitarea.In fond si eu am invatat atatea lucruri de la oameni. Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful unui munte, fara sa stie ca adevarata fericire este felul in care urci pantele abrupte spre varf! Am invatat ca ori de cate ori un nou nascut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oara, degetul mare al tatalui sau, il tine strans pentru totdeauna. Am invatat ca doar un om are dreptul sa se mire cand vede un om cazut, dar de fapt ar trebui sa intinda mana sa-l ajute sa se ridice. Sunt o multime de alte lucruri pe care as putea sa le invat de la voi , desi, realmente, multe nu imi mai vor folosi la nimic, fiindca atunci cand ma vor pune la pastrare in acea cutie eu voi fi murit deja. "
Wednesday, 28 October 2009
Caci cuvintele nu sunt mereu ceea ce vor sa fie...
Greseala mea este ca niciodata nu am avut incredere totala in oameni.
Greseala mea este ca nu cred suficient in oameni si n-am sa cred niciodata suficient de mult un om cand imi spune ca ma iubeste, sau cand imi promite ca-mi va fi aproape.
Greseala lui a fost aceea ca n-a inteles niciodata nesiguranta mea.
Ca n-a stiut sa-mi cultive lipsa mea de incredere cu dovada lui de dragoste.
Ca n-a stiut sa-mi inlocuiasca nesiguranta cu gestul si cuvantul.
Greseala mea e ca nu cred atat de mult precum spun in oameni.
Greseala mea este ca vorbesc diferit de ceea ce gandesc, de multe ori fiindu-mi teama de faptul ca gandul meu o sa raneasca, cand cuvantul poate face bine.
Greseala lui e ca n-a stiut sa treaca dincolo de cuvant.
Greseala mea e ca am ascuns cuvantul dureros.
Greseala lui e ca n-a vrut sa creada asta.
N-am crezut niciodata, nu am fost niciodata convinsa, am avut mereu nevoie de dovezi si cuvinte care sa-mi aminteasca.
Nu a stiut asta niciodata, m-a crezut doar prea insistenta.
E nesiguranta.
E dezordine in minte.
Am inteles cat m-a iubit atunci cand a plecat cu durere si cuvinte.
Nu m-a durut sa-l vad plecand. Asta n-am inteles niciodata. De ce am fost o stanca.
De ce nimic din ce a trebuit sa simt nu m-a mai lovit.
N-am invatat nimic.
Sunt la fel, desi sunt alta. Am nevoie de confirmari pentru ca niciodata n-am sa cred cu adevarat.
O sa iti fie greu langa mine si des ma intreb daca merit efortul...
In fond...as putea fi un om rau.
Greseala mea este ca nu cred suficient in oameni si n-am sa cred niciodata suficient de mult un om cand imi spune ca ma iubeste, sau cand imi promite ca-mi va fi aproape.
Greseala lui a fost aceea ca n-a inteles niciodata nesiguranta mea.
Ca n-a stiut sa-mi cultive lipsa mea de incredere cu dovada lui de dragoste.
Ca n-a stiut sa-mi inlocuiasca nesiguranta cu gestul si cuvantul.
Greseala mea e ca nu cred atat de mult precum spun in oameni.
Greseala mea este ca vorbesc diferit de ceea ce gandesc, de multe ori fiindu-mi teama de faptul ca gandul meu o sa raneasca, cand cuvantul poate face bine.
Greseala lui e ca n-a stiut sa treaca dincolo de cuvant.
Greseala mea e ca am ascuns cuvantul dureros.
Greseala lui e ca n-a vrut sa creada asta.
N-am crezut niciodata, nu am fost niciodata convinsa, am avut mereu nevoie de dovezi si cuvinte care sa-mi aminteasca.
Nu a stiut asta niciodata, m-a crezut doar prea insistenta.
E nesiguranta.
E dezordine in minte.
Am inteles cat m-a iubit atunci cand a plecat cu durere si cuvinte.
Nu m-a durut sa-l vad plecand. Asta n-am inteles niciodata. De ce am fost o stanca.
De ce nimic din ce a trebuit sa simt nu m-a mai lovit.
N-am invatat nimic.
Sunt la fel, desi sunt alta. Am nevoie de confirmari pentru ca niciodata n-am sa cred cu adevarat.
O sa iti fie greu langa mine si des ma intreb daca merit efortul...
In fond...as putea fi un om rau.
Thursday, 15 October 2009
Was it all worth it?
Probabil de la vreme...toate senzatiile astea...
Rasfoiesc albume, caiete de amintiri, citesc agende... Ma uit in urma. Si nu recunosc nimic. Parca mi-e dor si parca nu am jucat eu in nicio piesa scrisa acolo. Parca e altcineva in locul meu, n-am trait eu toate lucrurile acelea, doar mi s-a povestit. Nu sunt nici macar cea care eram acum doua luni, pana si ea mi se pare o straina.
Imi recitesc mesajele primite acum cateva luni de la "prieteni" si imi dau seama cat de visatoare si nebuna mi-am permis sa fiu si cum am dus lucrurile la extrem. Cuvinte mari, deceptii asemenea, planuri... Am indraznit si am gresit. Ma simt de parca un strain a facut toate acele lucruri. Parca nu sunt eu aceea si nu pentru ca m-as fi schimbat, ci pentru ca am trait o nebunie in care mi-am permis sa fiu altfel... Sunt tot eu, doar ca acum nu ma mai recunosc.
Ma tot intreb si tot nu inteleg cum putem, noi, sa fim asa. Nu cred in schimbari ale oamenilor, desi adesea am gresit incercand sa-i schimb. Nu cred nici macar in propriile schimbari.
Ma uit in trecut si vad doar straini. Ciudat. Ma contrazic. Iarta-ma, dar esti un strain acum pentru mine. N-am sa mai pot privi in ochii tai nici macar cum o faceam acum 2 luni, ce sa mai zic de acum un an... Nu intelegi nimic, nu? Nici eu. Nu m-am inteles niciodata. Ma intreb daca te-am iubit vreodata cu adevarat sau doar ai trecut prin viata mea pentru a-mi demonstra ca visez prea mult si ca nu ar trebui sa cred in anumite lucruri. Sau ca sa apreciez ceea ce oricum am langa mine si dau cu piciorul. Sau poate nici macar nu ai trecut prin viata mea, poate doar mi s-a parut, poate doar mi-am inchipuit. Am sa uit intr-o zi tot. Tot ce s-a intamplat in ultimele luni si-mi voi aduce aminte doar de cele frumoase ca sa pot zambi peste mult timp cand imi voi aduce aminte de tine in viata mea. Deocamdata, esti doar un strain. Si ma intreb inca o data daca m-ai cunoscut vreodata pe mine sau pe acea persoana la care privesc in trecut si pe care uneori n-o recunosc...
Rasfoiesc albume, caiete de amintiri, citesc agende... Ma uit in urma. Si nu recunosc nimic. Parca mi-e dor si parca nu am jucat eu in nicio piesa scrisa acolo. Parca e altcineva in locul meu, n-am trait eu toate lucrurile acelea, doar mi s-a povestit. Nu sunt nici macar cea care eram acum doua luni, pana si ea mi se pare o straina.
Imi recitesc mesajele primite acum cateva luni de la "prieteni" si imi dau seama cat de visatoare si nebuna mi-am permis sa fiu si cum am dus lucrurile la extrem. Cuvinte mari, deceptii asemenea, planuri... Am indraznit si am gresit. Ma simt de parca un strain a facut toate acele lucruri. Parca nu sunt eu aceea si nu pentru ca m-as fi schimbat, ci pentru ca am trait o nebunie in care mi-am permis sa fiu altfel... Sunt tot eu, doar ca acum nu ma mai recunosc.
Ma tot intreb si tot nu inteleg cum putem, noi, sa fim asa. Nu cred in schimbari ale oamenilor, desi adesea am gresit incercand sa-i schimb. Nu cred nici macar in propriile schimbari.
Ma uit in trecut si vad doar straini. Ciudat. Ma contrazic. Iarta-ma, dar esti un strain acum pentru mine. N-am sa mai pot privi in ochii tai nici macar cum o faceam acum 2 luni, ce sa mai zic de acum un an... Nu intelegi nimic, nu? Nici eu. Nu m-am inteles niciodata. Ma intreb daca te-am iubit vreodata cu adevarat sau doar ai trecut prin viata mea pentru a-mi demonstra ca visez prea mult si ca nu ar trebui sa cred in anumite lucruri. Sau ca sa apreciez ceea ce oricum am langa mine si dau cu piciorul. Sau poate nici macar nu ai trecut prin viata mea, poate doar mi s-a parut, poate doar mi-am inchipuit. Am sa uit intr-o zi tot. Tot ce s-a intamplat in ultimele luni si-mi voi aduce aminte doar de cele frumoase ca sa pot zambi peste mult timp cand imi voi aduce aminte de tine in viata mea. Deocamdata, esti doar un strain. Si ma intreb inca o data daca m-ai cunoscut vreodata pe mine sau pe acea persoana la care privesc in trecut si pe care uneori n-o recunosc...
Sunday, 6 September 2009
Sunday morning rain is falling...
Unul dintre cele mai sadice lucruri pe care le poate face omul cu mana lui este sa se trezeasca duminica foarte de dimineata. Si apoi sa stea in pat fara sa aiba ceva de facut, doar el cu gandurile lui mai mult sau mai putin placute. Afara norii plang asa cum numai duminica stiu ei sa planga, masinile nu se aud, se aude in schimb somnul tuturor oamenilor care dorm linistiti pentru ca nu sunt sadici si-si vad de programul obisnuit. Iar in pat tu-ti pui o perna in cap si...nimic. Ce poti sa faci asadar daca mori de somn duminica dimineata, dar nu poti sa adormi cu niciun pret? Am incercat sa numar oi, dar oile s-au transformat, nu stiu cum, in elefanti cu ochi tulburati asa ca i-am lasat sa-si piarda urma. Am incercat sa citesc, dar parca ma uitam crucis la litere, m-am invartit prin toata casa, dar parca mi-era frig, am incercat sa ma joc de-a v-ati ascunselea sub patura, dar n-aveam aer.
Asa trebuie sa se simta o fantoma care moare de oboseala si nu poate deloc sa inchida ochii pentru ca i-au fost confiscate pleoapele.
Asa trebuie sa se simta o fantoma care moare de oboseala si nu poate deloc sa inchida ochii pentru ca i-au fost confiscate pleoapele.
Tuesday, 9 June 2009
Asteptarea
Dragul meu, erai foarte ocupat cu plecarea ta si mi-ai spus doar "Asteapta-ma!".
Ai plecat usor, fericit ca te lasam in sfarsit sa evadezi si, ca intotdeauna, ai uitat esentialul: sa te intorci. Te-ai repezit spre locul acela, iar pe mine m-ai uitat aici si, in ceasul acesta in care nu mai poti, sau nu mai vrei, ai uitat sa te intorci.
"Asteapta-ma!" ai spus, dar e o durere rea asteptarea, patimasa si razbunatoare. Goneste totul si se instaleaza in tot, se zbate la fiecare telefon, la fiecare usa deschisa, la fiecare stire din presa... Se napusteste asupra lor sau le pandeste inghetata de speranta si spaima. Dezamagita apoi, se face fiara turbata si flamanda. Se zbate in carne, goneste gemand speranta. Se-aseaza, grea, razbunatoare, cu falcile inclestate, la panda. Pandeste palpairile sufletului, minciunile calde si bune ale credintei. Cu laba grea a fricii le striveste. Dar din nou, la fiecare telefon, la fiecare usa deschisa, se zbate, sperand...
"Asteapta-ma!" dar e grea asteptarea printre oameni! La inceput intrebau de tine, te asteptau. Si daca ei te asteptau inseamna ca te intorci, era normal sa te intorci, nu-i asa? Toti stiau sigur ca ai sa te intorci. Si ma intrebau la inceput de tine. Apoi imi scriau; mi-au scris fara sa mai intrebe de tine. Si intr-o zi nu mi-au mai scris. Atunci...atunci a fost foarte greu. Pentru ca te uitau, uitau ca cineva a plecat, ca cineva trebuie sa se intoarca. Te uitau acolo in eternitate, renuntau la tine asa cum renunti la obiectele casnice pierdute pe undeva. Uitarea lor semana cu moartea ta printre oameni. Locul tau pe pamant se pierdea si, daca se pierdea, nu mai aveai unde sa te intorci, nu mai aveai cum sa te intorci. Mi-am pastrat locul meu, m-am prins de asteptare ca sa-ti pot pastra un loc pe pamant... Intelegi, a fost destul de ingrozitor, ramasesem singura, cu tine, numai noi doi, si numai eu mai puteam sa te intorc aici...imi lasasera numai mie destinul tau...
"Asteapta-ma!", si m-ai legat de existenta. Vroiam sa mor, sa nu mai simt asteptarea, nu mai puteam purta fiara care se zbatea in carne, care turbase si se mutase in corpul meu. Nu mai suportam universul de usi, universul de telefoane, universul facut asteptare... Dar, murind eu, disparea si singurul loc in care te-ai mai fi putut intoarce.
"Asteapta-ma!", si m-ai schimbat in "locul tau pe pamant". Un loc al nimanui, un loc al celui uitat, al celui ce venea peste un veac. Dar daca veneai, totusi, in veacul acesta? Te-ai fi rotit in jurul pamantului si al veacului fara sa te poti aseza, fara sa mai ai unde te aseza...
"Asteapta-ma!", si m-ai legat de durere. Ca sa nu omor asteptarea, si locul tau pe pamant, facut din mii de dureri in care ma rupea mereu si mereu suflarea de fiara flamanda si rea, am fugit printre oameni. Ei vorbesc, glumesc, fac o gramada de lucruri care ii ajuta sa-si uite asteptarea, sa uite ca asteapta si ei pe cineva. Toti au cate o asteptare a lor, dar si-o ascund pana o uita. Ei stiu sa se prefaca a nu astepta nimic si pe nimeni. Eu nu stiu. Nu vreau. Si-si napustesc in mine, cu furie, mila pentru ei insisi. Isi compatimesc asteptarea uitata, compatimindu-ma pe mine. Asteptarea mea o stiu toti, o stie si eternitatea. Ei nu si-o marturisesc pe-a lor, si-o ascund ca pe ceva rusinos si si-o urasc. Si reusesc sa se prefaca atat de bine, incat incep sa creada ca minciuna-i adevar, ca ei nu mai asteapta nimic, si-mi rascolesc durerea cu mila lor, pentru ca ei nu mai simt asteptarea. Au inlocuit-o cu mila si asta ii face sa se creada fericiti. Au gonit asteptarea pentru ca nu mai suportau povara ei...
"Asteapta-ma!", si m-ai facut gandul urat al oamenilor, pentru ca e greu, e foarte greu sa astepti printre oameni care au uitat de mult pentru cine este asteptarea, de ce mai exista ea, si-o privesc ca pe o boala care le ameninta mereu linistea rumegatoare, coborata parca din icoane. E atat de greu sa fi asteptare gonita mereu de dorul de liniste, de impacare, al oamenilor...
"Asteapta-ma!" vine mereu de departe glasul tau. Dar asteptarea doare, doare mai ales noaptea. Noaptea, universul se retrage in fericirea lui casnica, si-n locul lui navaleste asteptarea toata...intreaga...imensa...grea...disperata...stapana singura pe mine, si nimic nu ma mai apara de ea, sunt neputincioasa in fata suflarii ei de gheata. Ai trecut prin veacul meu si mi-ai spus "asteapta-ma!", uitand ca de obicei esentialul: ca tu poate pleci in alt veac, in care eu, aici pe pamant, nu pot ajunge, in care eu nu te mai pot astepta. Poate am sa devin o flacara albastra...dar voi fi straina acelui veac si n-ai sa ma mai recunosti, n-ai sa stii ca te-am asteptat, n-ai sa stii cat te-am asteptat...
Cel mai greu este cu liftul. Tresar la zbaterea lui intre etaje. Numar minutele cat urca speranta mea. Pana la etajul meu face doua minute, dar mereu opreste dupa unu sau trei. Simt cum il cheama cineva de jos, cand vine cineva de afara, si iar incep sa numar minutele lui de urcus, minutele mele de speranta, si iar se opreste la unu sau la trei. Si iar...si iar... Nebunia se ghemuieste pentru salt. Universul se goleste de toate zgomotele. Nu mai este decat liftul, liftul nevazut al asteptarii. Liftul pe care nu-l vad, dar il aud cum urca. Liftul cu urcusul lui, cu bufnitura surda cu care se opreste mereu la alt etaj. Universul s-a golit. Prin el circula doar liftul. Si ascultarea mea. Asteapta la usa. Sa fie acolo cand liftul se va opri la etajul meu. Universul a disparut. Numai liftul a mai ramas. Coboara si urca. Susurul mersului...bufnitura opririi. Strangerea inimii... Dar iar susurul, speranta, bufnitura... Universul susura coborand si urcand, mereu in alta parte. Ca sa nu-i mai simt in corp izbitura cu care opreste mereu la alte etaje, fug de acasa, fug printre oameni, pentru ca acasa spatiul e plin de asteptare, de susurul dement al liftului care urca si coboara, asteptandu-te. Asteptarea s-a transformat in tine si ma urmareste din colturile intunericului cum ma zbat sa te gasesc. Poate n-ai plecat nicaieri. Poate ai spus "asteapta-ma!" doar sa te joci cu mine si acum imi urmaresti miscarile nebune... Fug printre oameni, in autobuze aglomerate, in care tremura, se imbrancesc, zeci, mii de asteptari facute uitare. Inutil. Asteptarea e peste tot, ea exista mereu, te bantuie, te cheama si i te supui, te adoarme si te trezeste cu bufnitura liftului si strangerea inimii. Si nu poti face nimic. Nimic.
Ma intorc, si mereu...mereu...susurul, strangerea inimii, bufnitura, "Asteapta-ma!"...
Ai plecat usor, fericit ca te lasam in sfarsit sa evadezi si, ca intotdeauna, ai uitat esentialul: sa te intorci. Te-ai repezit spre locul acela, iar pe mine m-ai uitat aici si, in ceasul acesta in care nu mai poti, sau nu mai vrei, ai uitat sa te intorci.
"Asteapta-ma!" ai spus, dar e o durere rea asteptarea, patimasa si razbunatoare. Goneste totul si se instaleaza in tot, se zbate la fiecare telefon, la fiecare usa deschisa, la fiecare stire din presa... Se napusteste asupra lor sau le pandeste inghetata de speranta si spaima. Dezamagita apoi, se face fiara turbata si flamanda. Se zbate in carne, goneste gemand speranta. Se-aseaza, grea, razbunatoare, cu falcile inclestate, la panda. Pandeste palpairile sufletului, minciunile calde si bune ale credintei. Cu laba grea a fricii le striveste. Dar din nou, la fiecare telefon, la fiecare usa deschisa, se zbate, sperand...
"Asteapta-ma!" dar e grea asteptarea printre oameni! La inceput intrebau de tine, te asteptau. Si daca ei te asteptau inseamna ca te intorci, era normal sa te intorci, nu-i asa? Toti stiau sigur ca ai sa te intorci. Si ma intrebau la inceput de tine. Apoi imi scriau; mi-au scris fara sa mai intrebe de tine. Si intr-o zi nu mi-au mai scris. Atunci...atunci a fost foarte greu. Pentru ca te uitau, uitau ca cineva a plecat, ca cineva trebuie sa se intoarca. Te uitau acolo in eternitate, renuntau la tine asa cum renunti la obiectele casnice pierdute pe undeva. Uitarea lor semana cu moartea ta printre oameni. Locul tau pe pamant se pierdea si, daca se pierdea, nu mai aveai unde sa te intorci, nu mai aveai cum sa te intorci. Mi-am pastrat locul meu, m-am prins de asteptare ca sa-ti pot pastra un loc pe pamant... Intelegi, a fost destul de ingrozitor, ramasesem singura, cu tine, numai noi doi, si numai eu mai puteam sa te intorc aici...imi lasasera numai mie destinul tau...
"Asteapta-ma!", si m-ai legat de existenta. Vroiam sa mor, sa nu mai simt asteptarea, nu mai puteam purta fiara care se zbatea in carne, care turbase si se mutase in corpul meu. Nu mai suportam universul de usi, universul de telefoane, universul facut asteptare... Dar, murind eu, disparea si singurul loc in care te-ai mai fi putut intoarce.
"Asteapta-ma!", si m-ai schimbat in "locul tau pe pamant". Un loc al nimanui, un loc al celui uitat, al celui ce venea peste un veac. Dar daca veneai, totusi, in veacul acesta? Te-ai fi rotit in jurul pamantului si al veacului fara sa te poti aseza, fara sa mai ai unde te aseza...
"Asteapta-ma!", si m-ai legat de durere. Ca sa nu omor asteptarea, si locul tau pe pamant, facut din mii de dureri in care ma rupea mereu si mereu suflarea de fiara flamanda si rea, am fugit printre oameni. Ei vorbesc, glumesc, fac o gramada de lucruri care ii ajuta sa-si uite asteptarea, sa uite ca asteapta si ei pe cineva. Toti au cate o asteptare a lor, dar si-o ascund pana o uita. Ei stiu sa se prefaca a nu astepta nimic si pe nimeni. Eu nu stiu. Nu vreau. Si-si napustesc in mine, cu furie, mila pentru ei insisi. Isi compatimesc asteptarea uitata, compatimindu-ma pe mine. Asteptarea mea o stiu toti, o stie si eternitatea. Ei nu si-o marturisesc pe-a lor, si-o ascund ca pe ceva rusinos si si-o urasc. Si reusesc sa se prefaca atat de bine, incat incep sa creada ca minciuna-i adevar, ca ei nu mai asteapta nimic, si-mi rascolesc durerea cu mila lor, pentru ca ei nu mai simt asteptarea. Au inlocuit-o cu mila si asta ii face sa se creada fericiti. Au gonit asteptarea pentru ca nu mai suportau povara ei...
"Asteapta-ma!", si m-ai facut gandul urat al oamenilor, pentru ca e greu, e foarte greu sa astepti printre oameni care au uitat de mult pentru cine este asteptarea, de ce mai exista ea, si-o privesc ca pe o boala care le ameninta mereu linistea rumegatoare, coborata parca din icoane. E atat de greu sa fi asteptare gonita mereu de dorul de liniste, de impacare, al oamenilor...
"Asteapta-ma!" vine mereu de departe glasul tau. Dar asteptarea doare, doare mai ales noaptea. Noaptea, universul se retrage in fericirea lui casnica, si-n locul lui navaleste asteptarea toata...intreaga...imensa...grea...disperata...stapana singura pe mine, si nimic nu ma mai apara de ea, sunt neputincioasa in fata suflarii ei de gheata. Ai trecut prin veacul meu si mi-ai spus "asteapta-ma!", uitand ca de obicei esentialul: ca tu poate pleci in alt veac, in care eu, aici pe pamant, nu pot ajunge, in care eu nu te mai pot astepta. Poate am sa devin o flacara albastra...dar voi fi straina acelui veac si n-ai sa ma mai recunosti, n-ai sa stii ca te-am asteptat, n-ai sa stii cat te-am asteptat...
Cel mai greu este cu liftul. Tresar la zbaterea lui intre etaje. Numar minutele cat urca speranta mea. Pana la etajul meu face doua minute, dar mereu opreste dupa unu sau trei. Simt cum il cheama cineva de jos, cand vine cineva de afara, si iar incep sa numar minutele lui de urcus, minutele mele de speranta, si iar se opreste la unu sau la trei. Si iar...si iar... Nebunia se ghemuieste pentru salt. Universul se goleste de toate zgomotele. Nu mai este decat liftul, liftul nevazut al asteptarii. Liftul pe care nu-l vad, dar il aud cum urca. Liftul cu urcusul lui, cu bufnitura surda cu care se opreste mereu la alt etaj. Universul s-a golit. Prin el circula doar liftul. Si ascultarea mea. Asteapta la usa. Sa fie acolo cand liftul se va opri la etajul meu. Universul a disparut. Numai liftul a mai ramas. Coboara si urca. Susurul mersului...bufnitura opririi. Strangerea inimii... Dar iar susurul, speranta, bufnitura... Universul susura coborand si urcand, mereu in alta parte. Ca sa nu-i mai simt in corp izbitura cu care opreste mereu la alte etaje, fug de acasa, fug printre oameni, pentru ca acasa spatiul e plin de asteptare, de susurul dement al liftului care urca si coboara, asteptandu-te. Asteptarea s-a transformat in tine si ma urmareste din colturile intunericului cum ma zbat sa te gasesc. Poate n-ai plecat nicaieri. Poate ai spus "asteapta-ma!" doar sa te joci cu mine si acum imi urmaresti miscarile nebune... Fug printre oameni, in autobuze aglomerate, in care tremura, se imbrancesc, zeci, mii de asteptari facute uitare. Inutil. Asteptarea e peste tot, ea exista mereu, te bantuie, te cheama si i te supui, te adoarme si te trezeste cu bufnitura liftului si strangerea inimii. Si nu poti face nimic. Nimic.
Ma intorc, si mereu...mereu...susurul, strangerea inimii, bufnitura, "Asteapta-ma!"...
Saturday, 16 May 2009
Moment
Ai sa ma intrebi, poate, intr-o zi de ce toate acelea. Raspunsul este simplu si nu cred ca o sa am curajul nici macar atunci, in ultimul ceas, sa il dau direct. Pentru ca te iubeam.
Pentru ca mi-a fost frica sa recunosc si mai bine m-as fi ascuns la 10 metri sub pamant decat sa iti spun adevarul. Am preferat sa fac toate sacrificiile care am crezut ca duc spre fericirea ta. Asa credeam ca imi arat iubirea. Eram naiva, acum stiu. Atunci credeam ca daca iubesti pe cineva cu adevarat, renunti la tot ca sa il vezi fericit. M-am lasat calcata in picioare si m-am transformat intr-un om atat de prefacut incat uneori ma uram. Dar imi repetam ca o fac pentru o cauza buna. Te-am mintit si am stiut ca intr-o zi asta o sa se intoarca impotriva mea. Imi repetam ca nu conteaza fericirea sau bucuriile mele, ci doar fericirea ta. Credeam ca voi fi fericita vazandu-te pe tine fericit, nu conta ca alaturi de altcineva sau ca rana mea se adancea in fiecare zi.
Ajunsesem un om mizerabil pana l-am intalnit pe el, care a avut rolul de a-mi deschide mintea. Nu invatasem atunci si nu stiu nici acum ca dragostea inseamna si egoism. Ca a iubi inseamna si a-ti dori pentru tine si a exprima asta. Nu stiu nici acum sa arat acest lucru, abia am invatat sa-mi doresc. De asta. De asta am facut lucrurile atunci asa cum le-am facut. De asta am dat nastere unui... fel de ura, eu care dau nastere in jurul meu iubirii.
Sunt un om la fel de comun ca toti ceilalti, oricat mi-ar placea sa cred uneori ca sunt diferita. Si da, te-am iubit, dar nu cu acea dragoste unica. Te-am admirat, venerat, uneori, in mintea mea, chiar obsesiv. Ti-am iubit sufletul si sentimentul de libertate pe care il emanai, te iubeam pentru ca langa tine ma simteam libera, iar gandul la tine, desi prezent mai tot timpul, nu ma lega in niciun fel.
Imi luam adio de la tine in sufletul meu si simtem cat te iubeam. Atunci am simtit si am invatat ce inseamna durerea. As vrea sa invat din asta, sa apara din nou cineva in viata mea care sa ma elibereze. De la care sa invat din nou ca nu poti depinde de o singura persoana pentru ca atunci cand va pleca din viata ta nu vei avea nimic. As vrea sa invat ca iubirea nu inseamna numai sacrificiu, ci inseamna a te bucura de tot ceea ce iti daruieste persoana de langa tine. As vrea sa invat din nou ca a iubi nu inseamna doar bucuria de a darui, ci si fericirea de a primi. Sa-l vad pe cel de langa mine ca face sacrificii pentru noi, sa il vad ca ofera ca sa nu simt ca tot ceea ce daruiesc eu arunc in 4 zari. Nu mai vreau sa invat pe nimeni sa iubeasca pentru ca, mai apoi, o alta sa se bucure de asta. As vrea atat de mult sa scap de darul asta... sa dau afara si sa nu mai fiu un simplu om... sa invat ceea ce voi deja stiti.
Pentru ca mi-a fost frica sa recunosc si mai bine m-as fi ascuns la 10 metri sub pamant decat sa iti spun adevarul. Am preferat sa fac toate sacrificiile care am crezut ca duc spre fericirea ta. Asa credeam ca imi arat iubirea. Eram naiva, acum stiu. Atunci credeam ca daca iubesti pe cineva cu adevarat, renunti la tot ca sa il vezi fericit. M-am lasat calcata in picioare si m-am transformat intr-un om atat de prefacut incat uneori ma uram. Dar imi repetam ca o fac pentru o cauza buna. Te-am mintit si am stiut ca intr-o zi asta o sa se intoarca impotriva mea. Imi repetam ca nu conteaza fericirea sau bucuriile mele, ci doar fericirea ta. Credeam ca voi fi fericita vazandu-te pe tine fericit, nu conta ca alaturi de altcineva sau ca rana mea se adancea in fiecare zi.
Ajunsesem un om mizerabil pana l-am intalnit pe el, care a avut rolul de a-mi deschide mintea. Nu invatasem atunci si nu stiu nici acum ca dragostea inseamna si egoism. Ca a iubi inseamna si a-ti dori pentru tine si a exprima asta. Nu stiu nici acum sa arat acest lucru, abia am invatat sa-mi doresc. De asta. De asta am facut lucrurile atunci asa cum le-am facut. De asta am dat nastere unui... fel de ura, eu care dau nastere in jurul meu iubirii.
Sunt un om la fel de comun ca toti ceilalti, oricat mi-ar placea sa cred uneori ca sunt diferita. Si da, te-am iubit, dar nu cu acea dragoste unica. Te-am admirat, venerat, uneori, in mintea mea, chiar obsesiv. Ti-am iubit sufletul si sentimentul de libertate pe care il emanai, te iubeam pentru ca langa tine ma simteam libera, iar gandul la tine, desi prezent mai tot timpul, nu ma lega in niciun fel.
Imi luam adio de la tine in sufletul meu si simtem cat te iubeam. Atunci am simtit si am invatat ce inseamna durerea. As vrea sa invat din asta, sa apara din nou cineva in viata mea care sa ma elibereze. De la care sa invat din nou ca nu poti depinde de o singura persoana pentru ca atunci cand va pleca din viata ta nu vei avea nimic. As vrea sa invat ca iubirea nu inseamna numai sacrificiu, ci inseamna a te bucura de tot ceea ce iti daruieste persoana de langa tine. As vrea sa invat din nou ca a iubi nu inseamna doar bucuria de a darui, ci si fericirea de a primi. Sa-l vad pe cel de langa mine ca face sacrificii pentru noi, sa il vad ca ofera ca sa nu simt ca tot ceea ce daruiesc eu arunc in 4 zari. Nu mai vreau sa invat pe nimeni sa iubeasca pentru ca, mai apoi, o alta sa se bucure de asta. As vrea atat de mult sa scap de darul asta... sa dau afara si sa nu mai fiu un simplu om... sa invat ceea ce voi deja stiti.
Monday, 20 April 2009
Oamenii si ceilalti
Atat de mult ma enerveaza cand scriu cate un post care imi place sau care inseamna foarte mult pentru mine. De ce? Destul de simplu: imi vine greu sa scriu dupa. Cum e postul anterior. De atunci tot incerc sa scriu ceva si nu pot. Desi am multe in minte. Un amalgam de ganduri, sentimente, singuratati, oameni dragi, prieteni si, din nou, sentimente si ganduri. Dar tot nu pot. Ma uit la cuvintele de mai jos, vad scenariul in mintea mea, cunosc prea bine personajele si parca nu mai pot sa zic nimic cand toate au fost deja zise, cand le desenez intr-un anume mod. E un fel de blocaj, desi atat de mult as vrea sa scriu...
M-am tot gandit ca as vrea sa scriu despre oameni pe care nu i-am placut la inceput si care acum conteaza atat de mult pentru mine. Am observat ca multi dintre cei dragi mi-au fost nesuferiti in primele clipe. Si desigur, despre oameni pe care i-am indragit si apoi s-au dovedit a nu fi ceea ce credeam. Spre norocul meu, foarte putini in aceasta a doua categorie. Dar tot aici, am un exemplu in minte care ma apasa rau. Vreau sa cred ca gresesc acum si nu la inceput. Si imi tot induc asta in minte. Nu, un om nu poate fi frumos ca apoi sa se transforme in altcineva. Poate am vazut eu gresit si am vrut sa observ frumusete acolo unde era doar falsitate. Am crezut intr-un om doar pentru ca am vrut sa vad frumosul din el?
Exista un singur lucru in fata caruia n-am putut rezista niciodata: un om care sufera. Capitulez in situatia asta. Cel mai urat om de pe pamant, care a comis crime si a declansat razboaie, daca il vad suferind si deschizandu-si inima in fata mea, eu il voi iubi. De neinteles, dar e cel mai mare defect al meu in ceea ce priveste natura umana. Defect care nu ma afecteaza decat pe mine. Si la care nu pot si nici nu vreau sa renunt.
Incerc sa nu gresesc si din cauza asta aleg oamenii pe care ii ascult. Si tot nu vreau sa cred ca e ceva rau. Vreau sa cred ca cel de acum e o masca. Si ca cel in care am crezut candva e adevaratul Om.
M-am tot gandit ca as vrea sa scriu despre oameni pe care nu i-am placut la inceput si care acum conteaza atat de mult pentru mine. Am observat ca multi dintre cei dragi mi-au fost nesuferiti in primele clipe. Si desigur, despre oameni pe care i-am indragit si apoi s-au dovedit a nu fi ceea ce credeam. Spre norocul meu, foarte putini in aceasta a doua categorie. Dar tot aici, am un exemplu in minte care ma apasa rau. Vreau sa cred ca gresesc acum si nu la inceput. Si imi tot induc asta in minte. Nu, un om nu poate fi frumos ca apoi sa se transforme in altcineva. Poate am vazut eu gresit si am vrut sa observ frumusete acolo unde era doar falsitate. Am crezut intr-un om doar pentru ca am vrut sa vad frumosul din el?
Exista un singur lucru in fata caruia n-am putut rezista niciodata: un om care sufera. Capitulez in situatia asta. Cel mai urat om de pe pamant, care a comis crime si a declansat razboaie, daca il vad suferind si deschizandu-si inima in fata mea, eu il voi iubi. De neinteles, dar e cel mai mare defect al meu in ceea ce priveste natura umana. Defect care nu ma afecteaza decat pe mine. Si la care nu pot si nici nu vreau sa renunt.
Incerc sa nu gresesc si din cauza asta aleg oamenii pe care ii ascult. Si tot nu vreau sa cred ca e ceva rau. Vreau sa cred ca cel de acum e o masca. Si ca cel in care am crezut candva e adevaratul Om.
Thursday, 16 April 2009
Young and careless
Am uneori niste stari despre care pur si simplu mi-e rusine sa vorbesc. Nu pentru ca ar fi ceva de ascuns, dar mi-e mult prea frica. Si mai rau e ca de cand am intrat in starea asta de teama/ depresie/ angoasa/ panica sau cum s-o numi, am cautat sprijin in jur. Am inceput sa dau telefoane, am rascolit lista de messenger, doar-doar cineva ar putea remarca ca se intampla ceva cu mine. Rezultat negativ. M-am crizat si am incercat sa nu cad in extreme.
Stiu ca unora le pasa. Si stiu ca exista oameni care ar face lucruri pentru mine sau alaturi de mine. Sau cel putin asa pretind ei. Dar unde sunt acesti oameni atunci cand ai nevoie de ei? Cand ti-e teama sa spui "am nevoie de ajutor" si astepti sa se intample o minune si cineva sa observe asta. Oamenii au devenit prea egoisti si preocupati de ce li se intampla lor si nu mai au timp sa ii observe si pe cei din jur.
As vrea sa stiu ca exista macar un om pe lumea asta care sa stie in fiecare zi ceva despre mine. Daca maine as disparea pur si simplu sa observe tot maine, sau macar poimaine. Nu peste 3-4 zile cand s-ar vedea ca lipsesc de la scoala, ca nu mai intru pe mess, sau ca nu raspund la telefon. As vrea sa cred ca exista oameni care simt cand mi-e rau asa cum eu simt ca au nevoie de mine. As vrea sa fie mai putin preocupati de ei insisi. As vrea sa cred mai mult in oameni, asa cum o faceam odata si voi imi spuneati ca gresesc. Si cat imi lipseste greseala asta...
De ce ma mai agit? Chiar ii pasa cuiva? Ii pasa in masura in care are nevoie de ceva din ce am. Fiecare isi ia portia, iar apoi pleaca. Cei cu mustrari de constiinta incearca o falsa recunostinta care inca ii mai tine dupa atatia ani langa mine. Te recunosti aici? Pacat... mai bine te recunosteai in lista celor ce iau si pleaca. Macar ei sunt sinceri.
Voi avea oameni langa mine atata timp cat am ce sa le ofer. Nimeni nu mai sta langa tine pe gratis. Costa. Totul.
Cand imbatranim si ramanem in urma cu toate, nu mai avem ce oferi decat amintiri. Care valoreaza doar pentru noi. De aceea vad pe strada atat de multi batrani singuri si tristi. Nu mai au ce oferi, nu mai au pe nimeni. Decat cativa prefacuti ce ofera o falsa recunostinta (iar asta, cei mai norocosi).
Ce vreau eu de la tine e sa nu vrei lucruri care costa. Vreau sa inveti sa primesti si sa oferi gratis.
Ma contrazic? Nu...
Stiu ca unora le pasa. Si stiu ca exista oameni care ar face lucruri pentru mine sau alaturi de mine. Sau cel putin asa pretind ei. Dar unde sunt acesti oameni atunci cand ai nevoie de ei? Cand ti-e teama sa spui "am nevoie de ajutor" si astepti sa se intample o minune si cineva sa observe asta. Oamenii au devenit prea egoisti si preocupati de ce li se intampla lor si nu mai au timp sa ii observe si pe cei din jur.
As vrea sa stiu ca exista macar un om pe lumea asta care sa stie in fiecare zi ceva despre mine. Daca maine as disparea pur si simplu sa observe tot maine, sau macar poimaine. Nu peste 3-4 zile cand s-ar vedea ca lipsesc de la scoala, ca nu mai intru pe mess, sau ca nu raspund la telefon. As vrea sa cred ca exista oameni care simt cand mi-e rau asa cum eu simt ca au nevoie de mine. As vrea sa fie mai putin preocupati de ei insisi. As vrea sa cred mai mult in oameni, asa cum o faceam odata si voi imi spuneati ca gresesc. Si cat imi lipseste greseala asta...
De ce ma mai agit? Chiar ii pasa cuiva? Ii pasa in masura in care are nevoie de ceva din ce am. Fiecare isi ia portia, iar apoi pleaca. Cei cu mustrari de constiinta incearca o falsa recunostinta care inca ii mai tine dupa atatia ani langa mine. Te recunosti aici? Pacat... mai bine te recunosteai in lista celor ce iau si pleaca. Macar ei sunt sinceri.
Voi avea oameni langa mine atata timp cat am ce sa le ofer. Nimeni nu mai sta langa tine pe gratis. Costa. Totul.
Cand imbatranim si ramanem in urma cu toate, nu mai avem ce oferi decat amintiri. Care valoreaza doar pentru noi. De aceea vad pe strada atat de multi batrani singuri si tristi. Nu mai au ce oferi, nu mai au pe nimeni. Decat cativa prefacuti ce ofera o falsa recunostinta (iar asta, cei mai norocosi).
Ce vreau eu de la tine e sa nu vrei lucruri care costa. Vreau sa inveti sa primesti si sa oferi gratis.
Ma contrazic? Nu...
Tuesday, 14 April 2009
Based on a true story
CINEMATOGRÁF ~e n. 1) Local special pentru demonstrarea publică a filmelor; cinema. ~ cu ecran lat. 2) v. CINEMATOGRAFIE. /
Suna inofensiv, nu? Ganditi-va de doua ori...
Ca tot am postat in articolul anterior ca nu am fost niciodata la cinema. Am spart gheata azi cu cativa prieteni. Proasta idee...intr-o zi de 13.
Ideea nu era sa vizionam filmul in sine (Twilight), pe care oricum il mai vazuseram de n ori, ci sa ne simtim bine unul in compania celuilalt.
BUUUUUN!
Luam biletele pe fuga, ne ducem in sala (goala), ne asezam in primul rand (un sfert de ora am asteptat pana au stins desteptii lumina, pentru a putea distinge ceva pe ecran).
Toate bune si frumoase, cu exceptia caldurii. Sau, mai bine zis, a lipsei ei. A trebuit sa ne inghesuim unul in celalalt si sa stam cu glugile pe cap (norocosii care aveau), doar ca sa nu facem turturi. In rest, atmosfera placuta.
Fatalitate! Trebuia sa plec cu o jumatate de ora mai devreme (se mai intampla...). Imi iau "la revedere", ies din sala, dau sa ies pe usa. Fatalitate! Iesi daca ai cum. Usa incuiata. Cu lacatul. Ma intorc, ma uit pe planul de evacuare, gasesc 4 iesiri - cate 2 pe fiecare parte. Fatalitate! Toate 4 incuiate, la randul lor, cu lacatul. Incep sa intru in panica, la 15:30 trebuia sa fiu la tata la serviciu. Era 15:40, iar eu eram inca inauntru. Ma duc la casierie sa-l rog frumos pe "nenea cu bilete" sa-mi descuie si mie usa. Fatalitate! Ia-l de unde nu-i. Urc la camera de proiectii. De asemenea, incuiata cu lacatul. - In loc sa dea banii pe atatea lacate, mai bine montau o centrala electrica...hai bine, un resou! - Ma apuca dracii in Post. Incep sa strig: "ALOOOOOOOO????? E CINEVAAAAAAA?????" Raspunsul intarzie sa apara. Suna tata. (Fuck!) - Stiam ca are sedinta si nu trebuie sa intarzie. - In fine, explic situatia...ii sugerez sa plece fara mine. Nuuuuuu, dom'le, cum sa ma lase tata sa inghet intr-un cinematograf din Targoviste? - "In 3 minute sunt acolo." / "Bine." - Intre timp, mai dau o tura prin ger, in sala, la camera de proiectii, la casierie, la dracu`...poate-poate gasesc pe cineva. Pauza. Ajunge tata (nu-mi cereti sa-i descriu expresia fetei pe care o avea in momentul respectiv). Bate cu cheia in geam. "Tata, daca nu m-au auzit pe mine, care am zbierat inauntru, nu te mai obosi degeaba." (A urmat o serie de invocari ale lui nenea dracu`). Tata nu e genul de persoana care isi pierde usor rabdarea, in schimb, e foarte punctual. Incepe sa dea ture. Una...doua...trei...la a patra deja nu mai avea culoare. In cele din urma, apare o tipa de la salonul de Bingo (cladire unita cu cinematograful printr-o usa - incuiata - aflata langa toaleta barbatilor) si reusesc sa "evadez".
Mai tarziu am aflat ca nenea care trebuia sa fie in permanenta la casierie, plecase la o plimbare prin oras pe parcursul derularii filmului (ca deh, plictiseala asta...) si s-a intors pentru a le deschide celorlalti spectatori abia la creditele de sfarsit. Multumesc anticipat!
Pare o scena din filmele cu Mr. Bean, nu? Asa as fi crezut si eu...
Ideea nu e ca am stat o jumatate de ora in fata usii si l-am facut pe tata sa intarzie, ci ca putea fi mult mai rau de-atat: un incendiu, un cutremur, sau mai stiu eu ce.
Oricum, nu mai am ce cauta in locul ala. Cel putin nu cat are asemenea angajati sau zapada pe scaune.
Domnul Boriga, ne miscam si noi mai cu talent?
Suna inofensiv, nu? Ganditi-va de doua ori...
Ca tot am postat in articolul anterior ca nu am fost niciodata la cinema. Am spart gheata azi cu cativa prieteni. Proasta idee...intr-o zi de 13.
Ideea nu era sa vizionam filmul in sine (Twilight), pe care oricum il mai vazuseram de n ori, ci sa ne simtim bine unul in compania celuilalt.
BUUUUUN!
Luam biletele pe fuga, ne ducem in sala (goala), ne asezam in primul rand (un sfert de ora am asteptat pana au stins desteptii lumina, pentru a putea distinge ceva pe ecran).
Toate bune si frumoase, cu exceptia caldurii. Sau, mai bine zis, a lipsei ei. A trebuit sa ne inghesuim unul in celalalt si sa stam cu glugile pe cap (norocosii care aveau), doar ca sa nu facem turturi. In rest, atmosfera placuta.
Fatalitate! Trebuia sa plec cu o jumatate de ora mai devreme (se mai intampla...). Imi iau "la revedere", ies din sala, dau sa ies pe usa. Fatalitate! Iesi daca ai cum. Usa incuiata. Cu lacatul. Ma intorc, ma uit pe planul de evacuare, gasesc 4 iesiri - cate 2 pe fiecare parte. Fatalitate! Toate 4 incuiate, la randul lor, cu lacatul. Incep sa intru in panica, la 15:30 trebuia sa fiu la tata la serviciu. Era 15:40, iar eu eram inca inauntru. Ma duc la casierie sa-l rog frumos pe "nenea cu bilete" sa-mi descuie si mie usa. Fatalitate! Ia-l de unde nu-i. Urc la camera de proiectii. De asemenea, incuiata cu lacatul. - In loc sa dea banii pe atatea lacate, mai bine montau o centrala electrica...hai bine, un resou! - Ma apuca dracii in Post. Incep sa strig: "ALOOOOOOOO????? E CINEVAAAAAAA?????" Raspunsul intarzie sa apara. Suna tata. (Fuck!) - Stiam ca are sedinta si nu trebuie sa intarzie. - In fine, explic situatia...ii sugerez sa plece fara mine. Nuuuuuu, dom'le, cum sa ma lase tata sa inghet intr-un cinematograf din Targoviste? - "In 3 minute sunt acolo." / "Bine." - Intre timp, mai dau o tura prin ger, in sala, la camera de proiectii, la casierie, la dracu`...poate-poate gasesc pe cineva. Pauza. Ajunge tata (nu-mi cereti sa-i descriu expresia fetei pe care o avea in momentul respectiv). Bate cu cheia in geam. "Tata, daca nu m-au auzit pe mine, care am zbierat inauntru, nu te mai obosi degeaba." (A urmat o serie de invocari ale lui nenea dracu`). Tata nu e genul de persoana care isi pierde usor rabdarea, in schimb, e foarte punctual. Incepe sa dea ture. Una...doua...trei...la a patra deja nu mai avea culoare. In cele din urma, apare o tipa de la salonul de Bingo (cladire unita cu cinematograful printr-o usa - incuiata - aflata langa toaleta barbatilor) si reusesc sa "evadez".
Mai tarziu am aflat ca nenea care trebuia sa fie in permanenta la casierie, plecase la o plimbare prin oras pe parcursul derularii filmului (ca deh, plictiseala asta...) si s-a intors pentru a le deschide celorlalti spectatori abia la creditele de sfarsit. Multumesc anticipat!
Pare o scena din filmele cu Mr. Bean, nu? Asa as fi crezut si eu...
Ideea nu e ca am stat o jumatate de ora in fata usii si l-am facut pe tata sa intarzie, ci ca putea fi mult mai rau de-atat: un incendiu, un cutremur, sau mai stiu eu ce.
Oricum, nu mai am ce cauta in locul ala. Cel putin nu cat are asemenea angajati sau zapada pe scaune.
Domnul Boriga, ne miscam si noi mai cu talent?
Saturday, 11 April 2009
Inchisoarea singuratatii
Vrea sa mearga acasa. Ii este dor de fiecare priveliste, de fiecare coltisor intunecat al acelui loc. Trupul zace in pustietatea acestei inchisori, dar tanjeste cu ardoare la reimbinarea cu sufletul. Gandul ii zboara liber deasupra luminilor orasului, strigand de fericire printre drumurile si strazile aglomerate.
Vrea sa-i cunoasca pe locatarii veseli care traiesc alaturi de inima sa, sa-i intampine cu un zambet cald pe fiecare.
Dar unde e ea acum? Vede gratiile ce-o tin prizoniera, simte raceala aerului si nu-l poate respira. Se sufoca. Durerea acuta din piept nu-i da pace, n-o lasa sa doarma... Visele s-au stins de mult, in locul lor ramanand demonii neputintei. Si ploaia... ploaia ce nu se mai opreste, curge pe obrajii ei albi si reci... Picatura dupa picatura, aluneca una dupa alta de pe barbie. Nici capul nu reuseste sa-l tina drept. Gatul o doare si-si duce mana la ceafa... O doare, caci nu a cunoscut alta pozitie decat cea plecata. Isi trece mainile dureroase prin parul castaniu... E ud... E rece.
Aude un zgomot si-si ridica privirea. Sta si asculta... Incearca sa desluseasca printre urletele celorlalti prizonieri. Parca isi aude numele...
"-Claraaaaa...Claraaa..."
Pentru prima data in toti acesti ani aude! E prima oara cand o recunoaste cineva, cand ii stie adevaratul nume... Poate daca mai trecea ceva timp si-l uita chiar si ea...poate...
Vocea s-a stins. O cauta cu disperare, dar se pierde printre urlete si durere.
"A fost..."
...poate doar i s-a parut. Sau poate...
Incearca sa strige. Isi intredeschide usor buzele amortite si incearca sa scoata un sunet, cat de mic. Dar nu reuseste. Incearca iar, deschide usor gura si apuca aerul. Il respira ca si cum nu ar mai vrea sa-i dea drumul. Ochii mari i se aprind si privesc totul in jur.
"E intuneric..." gandeste ea.
Vrea iar sa vobeasca. Cu cine? Nu conteaza, cu oricine. Cu mine, cu tine... chiar si cu singuratatea. Ochii ii ard in negura intunecata, dar trupul ii este la fel de rece.
Ploaia. O simte cum curge neordonat si cum ii atinge pielea ce si-a pierdut catifelarea si stralucirea. Capul ii atarna intr-o parte, incepe din nou sa respire greoi... Simte iar durerea, mai puternica si mai persistenta. Un suflet ce zboara liber priveste printre peretii inchisorii. Se misca usor printre gratiile de fier, fara sa le atinga, fara sa le simta... O priveste cum zace fara viata langa peretele plin de mucegai. Plange stiind ca e neputincios. Poate doar sa o priveasca, goala, tanara, fantomatica, dar frumoasa. Poate doar sa o strige... Isi aminteste de zambetul de pe fata ei, de lacrimile pline de fericirea ce le-a daruit acelor admiratori, care acum nici macar nu-si mai aduc aminte de ea...
Picaturile de ploaie cad necontenit, iar parul ii atarna greu spre pamant. Parca nu simte nimic, nu vrea nimic, nu stie nimic...
Singura. Singura in inchisoarea simturilor. Singura, departe de casa. Singura, printre trupuri si alte suflete damnate. Singura, dupa gratii de fier ce stau intre ea si viata.
Casa minunata straluceste in lumina blanda a soarelui. Nu pare sa fie cineva inauntru, dar oricine trece pe langa ea ii simte prezenta. Simte viata ce se afla in interior.
- Mami, mami! Cine locuieste aici?
- Acum nu mai locuieste nimeni, dragul meu. Inainte locuia o fata foarte draguta. Era doar cu cativa ani mai mare decat tine. Dar nu stie nimeni ce s-a intamplat sau unde a disparut. Caci asta s-a intamplat... a disparut.
Si-au continuat drumul mai departe pe aceeasi strada, privind amandoi cu o usoara melancolie in urma, spre fereastra casei.
Vrea sa-i cunoasca pe locatarii veseli care traiesc alaturi de inima sa, sa-i intampine cu un zambet cald pe fiecare.
Dar unde e ea acum? Vede gratiile ce-o tin prizoniera, simte raceala aerului si nu-l poate respira. Se sufoca. Durerea acuta din piept nu-i da pace, n-o lasa sa doarma... Visele s-au stins de mult, in locul lor ramanand demonii neputintei. Si ploaia... ploaia ce nu se mai opreste, curge pe obrajii ei albi si reci... Picatura dupa picatura, aluneca una dupa alta de pe barbie. Nici capul nu reuseste sa-l tina drept. Gatul o doare si-si duce mana la ceafa... O doare, caci nu a cunoscut alta pozitie decat cea plecata. Isi trece mainile dureroase prin parul castaniu... E ud... E rece.
Aude un zgomot si-si ridica privirea. Sta si asculta... Incearca sa desluseasca printre urletele celorlalti prizonieri. Parca isi aude numele...
"-Claraaaaa...Claraaa..."
Pentru prima data in toti acesti ani aude! E prima oara cand o recunoaste cineva, cand ii stie adevaratul nume... Poate daca mai trecea ceva timp si-l uita chiar si ea...poate...
Vocea s-a stins. O cauta cu disperare, dar se pierde printre urlete si durere.
"A fost..."
...poate doar i s-a parut. Sau poate...
Incearca sa strige. Isi intredeschide usor buzele amortite si incearca sa scoata un sunet, cat de mic. Dar nu reuseste. Incearca iar, deschide usor gura si apuca aerul. Il respira ca si cum nu ar mai vrea sa-i dea drumul. Ochii mari i se aprind si privesc totul in jur.
"E intuneric..." gandeste ea.
Vrea iar sa vobeasca. Cu cine? Nu conteaza, cu oricine. Cu mine, cu tine... chiar si cu singuratatea. Ochii ii ard in negura intunecata, dar trupul ii este la fel de rece.
Ploaia. O simte cum curge neordonat si cum ii atinge pielea ce si-a pierdut catifelarea si stralucirea. Capul ii atarna intr-o parte, incepe din nou sa respire greoi... Simte iar durerea, mai puternica si mai persistenta. Un suflet ce zboara liber priveste printre peretii inchisorii. Se misca usor printre gratiile de fier, fara sa le atinga, fara sa le simta... O priveste cum zace fara viata langa peretele plin de mucegai. Plange stiind ca e neputincios. Poate doar sa o priveasca, goala, tanara, fantomatica, dar frumoasa. Poate doar sa o strige... Isi aminteste de zambetul de pe fata ei, de lacrimile pline de fericirea ce le-a daruit acelor admiratori, care acum nici macar nu-si mai aduc aminte de ea...
Picaturile de ploaie cad necontenit, iar parul ii atarna greu spre pamant. Parca nu simte nimic, nu vrea nimic, nu stie nimic...
Singura. Singura in inchisoarea simturilor. Singura, departe de casa. Singura, printre trupuri si alte suflete damnate. Singura, dupa gratii de fier ce stau intre ea si viata.
Casa minunata straluceste in lumina blanda a soarelui. Nu pare sa fie cineva inauntru, dar oricine trece pe langa ea ii simte prezenta. Simte viata ce se afla in interior.
- Mami, mami! Cine locuieste aici?
- Acum nu mai locuieste nimeni, dragul meu. Inainte locuia o fata foarte draguta. Era doar cu cativa ani mai mare decat tine. Dar nu stie nimeni ce s-a intamplat sau unde a disparut. Caci asta s-a intamplat... a disparut.
Si-au continuat drumul mai departe pe aceeasi strada, privind amandoi cu o usoara melancolie in urma, spre fereastra casei.
Thursday, 9 April 2009
Delir
Cand nici macar aripile imaginatiei nu-mi dau voie sa zbor peste zidurile neputintei pentru a-ti simti degetele cantand dragostea pe clapele vertebrelor mele, la ce bun sa mai cred in a mia sansa a istoriei care, cica, are grija sa se repete pana cand invatam cu totii lectia?
Amestecand frisoanele de dor cu febra ce-mi rascoleste nisipul depus de ani peste simturi, abia am puterea sa-ti invoc parfumul…
Amestecand frisoanele de dor cu febra ce-mi rascoleste nisipul depus de ani peste simturi, abia am puterea sa-ti invoc parfumul…
There's no chance for us
It's all decided for us
This world has only one sweet moment set aside for us
Who dares to love forever
When love must die?...
Thursday, 2 April 2009
You don't want to know...
Tocmai am terminat de vazut episodul 8 - sezonul 4 - din House MD. "You don't want to know".
Acum dilema: e mai bine ca o persoana draga sa afle un adevar dureros sau e mai bine sa i-l ascunzi in speranta ca nu-l va afla niciodata? Pana la urma ce e mai dureros...sa stii sau sa nu stii? Inconstienta si ignoranta ne poate salva de multa durere uneori, dar in acelasi timp ne poate face mai puternici astfel incat, daca aflam din timp, sa putem face fata adevarului oricat ar fi cumplit. Si de aici alte intrebari: putem oare face fata oricarui adevar? Putem ascunde la infinit adevarul de cineva drag? O facem pentru ei, ca sa-i protejam? O facem pentru noi, ca sa nu ne dam in vileag sau ca sa nu fim "mesagerii" unei astfel de vesti?
Sunt un om al unor principii de care incerc cat se poate sa ma tin. Multi ma considera izbitor de sincera, altii cutremurator de fraiera, dar intotdeuna am fost adepta adevarului; sub orice forma, cat de curand, cat de repede, livrat rapid si lasat sa creasca in mintea celor care stiu sa-l aprecieze; lasat sa-ti umble prin cap, sa te lumineze, sa te purifice. In acelasi timp am observat in serialele medicale efectul necunosterii asupra unui bolnav de cancer. Traieste crezand ca nu exista termen de scadenta apropiat si, singur, reuseste astfel sa si-l indeparteze. Traieste cu optimism si energie, desi in intuneric.
Concluzie: nu prea am nicio concluzie... As spune ca e cazul sa infruntam si sa confesam adevarurile care pot fi infruntate. Trebuie spus, trebuie punctat, trebuie pus punctul pe "i". Pentru ca putem sa-i facem fata adevarului mai mereu/ deseori/ uneori.
Dar cum stim cand putem face fata adevarului si cand nu? Cand e doar un spin care zgarie la suprafata si cand ne poate patrunde din plin?
Acum dilema: e mai bine ca o persoana draga sa afle un adevar dureros sau e mai bine sa i-l ascunzi in speranta ca nu-l va afla niciodata? Pana la urma ce e mai dureros...sa stii sau sa nu stii? Inconstienta si ignoranta ne poate salva de multa durere uneori, dar in acelasi timp ne poate face mai puternici astfel incat, daca aflam din timp, sa putem face fata adevarului oricat ar fi cumplit. Si de aici alte intrebari: putem oare face fata oricarui adevar? Putem ascunde la infinit adevarul de cineva drag? O facem pentru ei, ca sa-i protejam? O facem pentru noi, ca sa nu ne dam in vileag sau ca sa nu fim "mesagerii" unei astfel de vesti?
Sunt un om al unor principii de care incerc cat se poate sa ma tin. Multi ma considera izbitor de sincera, altii cutremurator de fraiera, dar intotdeuna am fost adepta adevarului; sub orice forma, cat de curand, cat de repede, livrat rapid si lasat sa creasca in mintea celor care stiu sa-l aprecieze; lasat sa-ti umble prin cap, sa te lumineze, sa te purifice. In acelasi timp am observat in serialele medicale efectul necunosterii asupra unui bolnav de cancer. Traieste crezand ca nu exista termen de scadenta apropiat si, singur, reuseste astfel sa si-l indeparteze. Traieste cu optimism si energie, desi in intuneric.
Concluzie: nu prea am nicio concluzie... As spune ca e cazul sa infruntam si sa confesam adevarurile care pot fi infruntate. Trebuie spus, trebuie punctat, trebuie pus punctul pe "i". Pentru ca putem sa-i facem fata adevarului mai mereu/ deseori/ uneori.
Dar cum stim cand putem face fata adevarului si cand nu? Cand e doar un spin care zgarie la suprafata si cand ne poate patrunde din plin?
Sunday, 22 March 2009
Visez, deci exist
Inainte sa adorm, meditez… In preajma noptii am impresia ca timpul ma lasa sa ratacesc pentru o clipa in necunoscut, in bataia vantului, si astfel devin propria mea enigma, pe care chiar am renuntat sa o mai dezleg, in timp ce gandul meu umbla aiurea prin lume…
Noaptea imi place sa ies pe balcon, aerul e mai curat parca, mai rece… Si ce privesc de acolo? Nu stiu, poate strada, poate viitorul sau poate dimpotriva trecutul, amintirile… Desi amintirile nu reinvie decat atunci cand viitorul ni se ingusteaza. Este ora cand lucrurile care au fost candva frumoase se scalda in lumea umbrelor. Apoi inteleg ca durerea nu se invata din carti si despartirea nu este o materie de examen, ca o zi inconjurati de dragostea celor din jur valoreaza mai mult decat eternitatea. De aceea vreau sa ma bucur de fiecare clipa petrecuta cu cei dragi…
Chiar daca de-a lungul timpului am trecut prin mai multe incercari, undeva in adancul meu am sperat ca am ramas inocenta, ascunzand acest lucru ca un mare secret… Reflectand la valurile vietii, am inteles ca nu am avut NICIODATA nimic "complet", dar am fost scutita si de "saracia totala", totusi orgoliul meu intalnindu-se fara intermediari cu umilinta. Am visat, asa ca nu ma mai mir de faptul ca sunt atrasa de lucruri contrarii, intelegand de ce unii iubesc noptile, dar fara sa stiu de ce altii se tem de ivirea zorilor…
Visele mele sunt foarte ciudate. Pline de teama, dar si pline de dorinte, de tot felul intamplari care mai de care mai hazlii si de neinteles. Am mai scris despre vise, insa intotdeauna am senzatii noi, pe care trebuie sa le descriu. Imagini clare din vise… Am cateva, nu le detaliez aici, insa mi-au dat mult de gandit.
Nu stiu de unde a pornit totul, faza cu analizatul viselor… Probabil din clasa a 10-a de la orele de psihologie cand ni se vorbea despre vise si subconstient. Sau poate din cauza ca prea multe din visele mele au legatura cu aceeasi persoana… Poate asta ma face sa le analizez pe toate, sa incerc sa-mi dau seama ce vrea sa-mi spuna subconstientul.
Pana acum am inteles doua lucruri:
1. Ca in toata fiinta mea, in fiecare celula din corp, dar si in subconstient, se afla o teama puternica, dar, in acelasi timp, si o emotie ciudata, calda.
2. Sentimentele duc o lupta continua, lupta ce se materializeaza in vise, in imaginile din vise, uneori deprimante, alteori exact opusul, asa incat sa imi doresc sa nu ma mai trezesc, sa nu pierd visul.
A privi inseamna un lucru, a vedea inseamna altul, a intelege inseamna un al treilea, a invata din ceea ce ai inteles inseamna o treapta mai sus, dar singurul lucru care conteaza in ultima instanta este ceea ce faci ca rezultat al invataturilor pe care le-ai tras… Acum totul s-a terminat. Am aruncat visele, am aruncat amintirile, am scos ultimul strigat de suferinta… Pentru ca din vise, amintiri si suferinte am murit…
Iar acum cand am "inviat", vreau sa traiesc pentru totdeauna.
Noaptea imi place sa ies pe balcon, aerul e mai curat parca, mai rece… Si ce privesc de acolo? Nu stiu, poate strada, poate viitorul sau poate dimpotriva trecutul, amintirile… Desi amintirile nu reinvie decat atunci cand viitorul ni se ingusteaza. Este ora cand lucrurile care au fost candva frumoase se scalda in lumea umbrelor. Apoi inteleg ca durerea nu se invata din carti si despartirea nu este o materie de examen, ca o zi inconjurati de dragostea celor din jur valoreaza mai mult decat eternitatea. De aceea vreau sa ma bucur de fiecare clipa petrecuta cu cei dragi…
Chiar daca de-a lungul timpului am trecut prin mai multe incercari, undeva in adancul meu am sperat ca am ramas inocenta, ascunzand acest lucru ca un mare secret… Reflectand la valurile vietii, am inteles ca nu am avut NICIODATA nimic "complet", dar am fost scutita si de "saracia totala", totusi orgoliul meu intalnindu-se fara intermediari cu umilinta. Am visat, asa ca nu ma mai mir de faptul ca sunt atrasa de lucruri contrarii, intelegand de ce unii iubesc noptile, dar fara sa stiu de ce altii se tem de ivirea zorilor…
Visele mele sunt foarte ciudate. Pline de teama, dar si pline de dorinte, de tot felul intamplari care mai de care mai hazlii si de neinteles. Am mai scris despre vise, insa intotdeauna am senzatii noi, pe care trebuie sa le descriu. Imagini clare din vise… Am cateva, nu le detaliez aici, insa mi-au dat mult de gandit.
Nu stiu de unde a pornit totul, faza cu analizatul viselor… Probabil din clasa a 10-a de la orele de psihologie cand ni se vorbea despre vise si subconstient. Sau poate din cauza ca prea multe din visele mele au legatura cu aceeasi persoana… Poate asta ma face sa le analizez pe toate, sa incerc sa-mi dau seama ce vrea sa-mi spuna subconstientul.
Pana acum am inteles doua lucruri:
1. Ca in toata fiinta mea, in fiecare celula din corp, dar si in subconstient, se afla o teama puternica, dar, in acelasi timp, si o emotie ciudata, calda.
2. Sentimentele duc o lupta continua, lupta ce se materializeaza in vise, in imaginile din vise, uneori deprimante, alteori exact opusul, asa incat sa imi doresc sa nu ma mai trezesc, sa nu pierd visul.
A privi inseamna un lucru, a vedea inseamna altul, a intelege inseamna un al treilea, a invata din ceea ce ai inteles inseamna o treapta mai sus, dar singurul lucru care conteaza in ultima instanta este ceea ce faci ca rezultat al invataturilor pe care le-ai tras… Acum totul s-a terminat. Am aruncat visele, am aruncat amintirile, am scos ultimul strigat de suferinta… Pentru ca din vise, amintiri si suferinte am murit…
Iar acum cand am "inviat", vreau sa traiesc pentru totdeauna.
Saturday, 14 March 2009
Aceeasi teama
- De ce fugi de fericire? Crezi ca daca te prinde din urma nu-i poti face fata?
- Auzi...termina cu filozofiile astea tampite...nu esti psiholog! Nu stii ce am in cap, nici in suflet...niciunde...
Dar stia...de fapt el stia...stia multe...
S-a indepartat incet...ca o adiere care ti-a rasfatat pentru trei secunde fata, care te-a facut pentru trei secunde sa te simti parte integrala a universului. O adiere...un chin...o alinare...un destin... Nu se putea gandi la tot ce lasa in urma. Era orbita de furie, de nervi, de dorinte neimplinite si un sirag interminabil de dezamagiri. Era oarba... Era ca si cum momentul acela, suspendat in timp, ii explica toata inutilitatea existentei ei de pana acum. I se parea ca nimic nu mai are sens...ca mania e singurul mod prin care poate intelege tot ce i se intampla si poate suporta mai bine. Orbita si surda, nu putea sa asculte...nu auzea...se inchidea in ea. Durerea o cunostea... Era mai aproape, era mai familiara. Cu ea se putea obisnui, cu ea putea trai mai usor. Il vedea din ce in ce mai departe, ca prin ceata, mai intai cat palma, apoi cat degetul...apoi cat praful scuturat de pe un vis...apoi deloc. LINISTE! Pace...alb... Totusi clipi. Se trezi si deschise ochii... Erau uzi, dar lucizi... El...era acolo, in fata ei, exact asa cum il lasase. O astepta sa se intoarca. De fapt, nu il parasise niciodata... O cunoastea...stia ca fuge, dar si ca o sa vina inapoi. Lacrimile ii spalasera fata, pupila avea un negru mai clar, irisul reflecta cerul si-l colora in nuante incredibile de verde.
- Esti inca aici? il intreaba ea cu teama ca imaginea sa sa nu se spulbere de la intensitatea decibelilor.
- Bineinteles! rosti el raspicat si hotarat. Aici e lumina si stiu ca tie nu-ti place sa stai prea mult pe intuneric, continua el glumet.
Il atinse usor...simti aceeasi adiere senina de mai devreme. Simti intelesul celor ce o inconjurau. Se simti bine! Un sarut...mut...uimit...o privire...si gata! O frunza ruginita si usor decolorata se zbenguia printre curenti imperceptibili ai vantului de toamna. I se prinse in par. El vru sa o inlature. Ea sopti:
- Las-o acolo...
- Auzi...termina cu filozofiile astea tampite...nu esti psiholog! Nu stii ce am in cap, nici in suflet...niciunde...
Dar stia...de fapt el stia...stia multe...
S-a indepartat incet...ca o adiere care ti-a rasfatat pentru trei secunde fata, care te-a facut pentru trei secunde sa te simti parte integrala a universului. O adiere...un chin...o alinare...un destin... Nu se putea gandi la tot ce lasa in urma. Era orbita de furie, de nervi, de dorinte neimplinite si un sirag interminabil de dezamagiri. Era oarba... Era ca si cum momentul acela, suspendat in timp, ii explica toata inutilitatea existentei ei de pana acum. I se parea ca nimic nu mai are sens...ca mania e singurul mod prin care poate intelege tot ce i se intampla si poate suporta mai bine. Orbita si surda, nu putea sa asculte...nu auzea...se inchidea in ea. Durerea o cunostea... Era mai aproape, era mai familiara. Cu ea se putea obisnui, cu ea putea trai mai usor. Il vedea din ce in ce mai departe, ca prin ceata, mai intai cat palma, apoi cat degetul...apoi cat praful scuturat de pe un vis...apoi deloc. LINISTE! Pace...alb... Totusi clipi. Se trezi si deschise ochii... Erau uzi, dar lucizi... El...era acolo, in fata ei, exact asa cum il lasase. O astepta sa se intoarca. De fapt, nu il parasise niciodata... O cunoastea...stia ca fuge, dar si ca o sa vina inapoi. Lacrimile ii spalasera fata, pupila avea un negru mai clar, irisul reflecta cerul si-l colora in nuante incredibile de verde.
- Esti inca aici? il intreaba ea cu teama ca imaginea sa sa nu se spulbere de la intensitatea decibelilor.
- Bineinteles! rosti el raspicat si hotarat. Aici e lumina si stiu ca tie nu-ti place sa stai prea mult pe intuneric, continua el glumet.
Il atinse usor...simti aceeasi adiere senina de mai devreme. Simti intelesul celor ce o inconjurau. Se simti bine! Un sarut...mut...uimit...o privire...si gata! O frunza ruginita si usor decolorata se zbenguia printre curenti imperceptibili ai vantului de toamna. I se prinse in par. El vru sa o inlature. Ea sopti:
- Las-o acolo...
Thursday, 12 March 2009
Chestionarul lui Marcel Proust
1. Principala mea trăsătură: Spiritul analitic.
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat : Inteligenta.
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie : Inteligenta; Feminitatea insasi.
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei : Faptul ca seamana foarte putin unul cu celalalt.
5. Principalul meu defect : Naivitatea.
6. Îndeletnicirea mea preferată : Scrisul.
7. Fericirea pe care mi-o visez : Cea in rate.
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: "Nu vreau sa fiu comun. Aceasta este spaima sufletului si a trupului meu".
9. Locul unde aş vrea să trăiesc : Londra. Sau Sydney.
10. Culoarea mea preferată : Verdele.
11. Floarea care-mi place : Zambila.
12. Pasărea mea preferată : Phoenix. Ma reprezinta.
13. Prozatorii mei preferaţi : De la ei - F.M. Dostoievski, Thomas Hardy, J.D. Salinger, Ian McEwan, James Joyce, Franz Kafka, Daphne du Maurier, Jerome K. Jerome, Lev Tolstoi, Oscar Wilde, Stephen King...etc
De la noi - Mircea Eliade, Marin Preda, Mircea Cartarescu, Liviu Rebreanu, George Calinescu, Camil Petrescu.
14. Poeţii mei preferaţi : De la ei - Robert Frost, William Shakespeare, William Blake, T.S. Eliot, P.B. Shelley, Elizabeth Bishop.
De la noi - George Bacovia, Ion Minulescu, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Mircea Dinescu.
15. Eroii mei preferaţi din literatură : Giovanni Papini ("Romanul adolescetului miop"); Holden Caulfield ("De veghe in lanul de secara"); Victor Petrini ("Cel mai iubit dintre pamanteni"); Andrei ("Gemenii"); Aragorn ("Stapanul Inelelor").
16. Eroinele mele preferate din literatură : Arwen ("Stapanul Inelelor"); Vera Policrat ("Cartea Nuntii").
17. Compozitorii mei preferaţi : Ludwig Von Beethoven, George Enescu.
18. Pictorii mei preferaţi : Salvador Dali, Stefan Luchian, Claude Monet, Rafael Sanzio.
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală : Nu am.
20. Ce urăsc cel mai mult : Prostia. Oamenii care se plang in loc sa planga.
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din nastere : Rabdarea.
22. Cum aş vrea să mor : Renascand.
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă : Cele recunoscute.
24. Deviza mea : "Traieste ca si cum ai muri maine. Invata ca si cum ai trai vesnic.
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat : Inteligenta.
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie : Inteligenta; Feminitatea insasi.
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei : Faptul ca seamana foarte putin unul cu celalalt.
5. Principalul meu defect : Naivitatea.
6. Îndeletnicirea mea preferată : Scrisul.
7. Fericirea pe care mi-o visez : Cea in rate.
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: "Nu vreau sa fiu comun. Aceasta este spaima sufletului si a trupului meu".
9. Locul unde aş vrea să trăiesc : Londra. Sau Sydney.
10. Culoarea mea preferată : Verdele.
11. Floarea care-mi place : Zambila.
12. Pasărea mea preferată : Phoenix. Ma reprezinta.
13. Prozatorii mei preferaţi : De la ei - F.M. Dostoievski, Thomas Hardy, J.D. Salinger, Ian McEwan, James Joyce, Franz Kafka, Daphne du Maurier, Jerome K. Jerome, Lev Tolstoi, Oscar Wilde, Stephen King...etc
De la noi - Mircea Eliade, Marin Preda, Mircea Cartarescu, Liviu Rebreanu, George Calinescu, Camil Petrescu.
14. Poeţii mei preferaţi : De la ei - Robert Frost, William Shakespeare, William Blake, T.S. Eliot, P.B. Shelley, Elizabeth Bishop.
De la noi - George Bacovia, Ion Minulescu, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Mircea Dinescu.
15. Eroii mei preferaţi din literatură : Giovanni Papini ("Romanul adolescetului miop"); Holden Caulfield ("De veghe in lanul de secara"); Victor Petrini ("Cel mai iubit dintre pamanteni"); Andrei ("Gemenii"); Aragorn ("Stapanul Inelelor").
16. Eroinele mele preferate din literatură : Arwen ("Stapanul Inelelor"); Vera Policrat ("Cartea Nuntii").
17. Compozitorii mei preferaţi : Ludwig Von Beethoven, George Enescu.
18. Pictorii mei preferaţi : Salvador Dali, Stefan Luchian, Claude Monet, Rafael Sanzio.
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală : Nu am.
20. Ce urăsc cel mai mult : Prostia. Oamenii care se plang in loc sa planga.
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din nastere : Rabdarea.
22. Cum aş vrea să mor : Renascand.
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă : Cele recunoscute.
24. Deviza mea : "Traieste ca si cum ai muri maine. Invata ca si cum ai trai vesnic.
Sunday, 8 March 2009
Almost lover
"Did I dissapoint you or let you down?"
Imi placea atat de mult sa-ti pronunt numele, incat aproape uitasem cum sa o fac. Imi placea atat de mult sa fiu langa tine, dar cumva n-am reusit sa te mai ating. Acum stau si respir singura aerul rece al noptii de martie, sub singurul balcon luminat al blocului de pe strada mea. Poate oboseala, poate blazarea, poate eu...sau poate tu... Ceva mi-a provocat o reactie nula la ultimele intamplari. Sunt atat de confuza incat nu mai stiu exact cum sa incep atunci cand imi esti in preajma, tu esti atat de indiferent incat n-ai stiut deloc cum sa astepti cuvintele mele. Ti-am fost atat de aproape incat probabil acum ma imbrac in negru, clipesc si desfac tigarile la fel ca tine. Sunt panze de paianjen atat de subtiri ce ne leaga incat fumul tigarii e suficient sa le faca sa zboare din nou.
"Cause I saw the end before we'd begun,/ Yes, I saw you were blinded and I knew I had won"
O tigara pe drum, doua pe banca de pe A.I. Cuza, inca o tigara pe drumul de intoarcere si tu ai disparut brusc din viata mea fara sa stiu de ce.
Mi-ai ramas in cuvinte, poate in versuri, iar acum incerc sa mi te scot usor-usor din ganduri si din suflet. La supermarket se vand mangaieri. Am sa cumpar una pentru fiecare cuvant gresit pe care l-am pronuntat si am sa rup una pentru fiecare gand bun despre tine.
"I've seen you cry, I've seen you smile/ I've watched you sleeping for a while..."
Mai ai unsprezece minute sa ma gasesti, cincizeci sa ma atingi din nou si un mic rest de viata sa ma cunosti, de-as vrea cumva, printr-un absurd, sa faci lucrul asta.
Acum scriu pentru tine la lumina unei tigari, a unei lumanari si a doua betisoare parfumate...mereu cu un alt parfum decat parfumul tau. O tigara de trei minute, betisoare de unsprezece minute si o lumanare garantata sa arda treisprezece ore. Fatalitate...
"I am a dreamer, but when I wake/ You can't break my spirit - it's my dreams you take."
Inca mai am pe ultimul film fotografiile cu tine. Gandurile mi s-au terminat la miezul noptii, tigara am stins-o in scrumiera de onix si intre timp, patru din cele unsprezece minute s-au scurs. In cateva ore, pozele cu noi se vor voala, pianul isi va inceta si ultimele acorduri, eu voi fi aceeasi fara sa stiu cine sunt.
"Goodbye, my lover/ Goodbye, my friend/ You have been the one,/ You have been the one for me..."
Muzica se termina fara sa stiu ce inseamna un final, au trecut si celelalte clipe ramase pana la sfarsitul povestii, cantecul a disparut, eu sunt inca aici fara sa stiu de ce, ochii mi se inchid suficient cat sa privesc in mine si sa nu vad nimic...tu nu esti fiindca nu vrei sa fii...
"And I still hold your hand in mine.../ In mine when I'm asleep... (...)/ I'm so hollow, baby/ I'm so hollow..."
Imi placea atat de mult sa-ti pronunt numele, incat aproape uitasem cum sa o fac. Imi placea atat de mult sa fiu langa tine, dar cumva n-am reusit sa te mai ating. Acum stau si respir singura aerul rece al noptii de martie, sub singurul balcon luminat al blocului de pe strada mea. Poate oboseala, poate blazarea, poate eu...sau poate tu... Ceva mi-a provocat o reactie nula la ultimele intamplari. Sunt atat de confuza incat nu mai stiu exact cum sa incep atunci cand imi esti in preajma, tu esti atat de indiferent incat n-ai stiut deloc cum sa astepti cuvintele mele. Ti-am fost atat de aproape incat probabil acum ma imbrac in negru, clipesc si desfac tigarile la fel ca tine. Sunt panze de paianjen atat de subtiri ce ne leaga incat fumul tigarii e suficient sa le faca sa zboare din nou.
"Cause I saw the end before we'd begun,/ Yes, I saw you were blinded and I knew I had won"
O tigara pe drum, doua pe banca de pe A.I. Cuza, inca o tigara pe drumul de intoarcere si tu ai disparut brusc din viata mea fara sa stiu de ce.
Mi-ai ramas in cuvinte, poate in versuri, iar acum incerc sa mi te scot usor-usor din ganduri si din suflet. La supermarket se vand mangaieri. Am sa cumpar una pentru fiecare cuvant gresit pe care l-am pronuntat si am sa rup una pentru fiecare gand bun despre tine.
"I've seen you cry, I've seen you smile/ I've watched you sleeping for a while..."
Mai ai unsprezece minute sa ma gasesti, cincizeci sa ma atingi din nou si un mic rest de viata sa ma cunosti, de-as vrea cumva, printr-un absurd, sa faci lucrul asta.
Acum scriu pentru tine la lumina unei tigari, a unei lumanari si a doua betisoare parfumate...mereu cu un alt parfum decat parfumul tau. O tigara de trei minute, betisoare de unsprezece minute si o lumanare garantata sa arda treisprezece ore. Fatalitate...
"I am a dreamer, but when I wake/ You can't break my spirit - it's my dreams you take."
Inca mai am pe ultimul film fotografiile cu tine. Gandurile mi s-au terminat la miezul noptii, tigara am stins-o in scrumiera de onix si intre timp, patru din cele unsprezece minute s-au scurs. In cateva ore, pozele cu noi se vor voala, pianul isi va inceta si ultimele acorduri, eu voi fi aceeasi fara sa stiu cine sunt.
"Goodbye, my lover/ Goodbye, my friend/ You have been the one,/ You have been the one for me..."
Muzica se termina fara sa stiu ce inseamna un final, au trecut si celelalte clipe ramase pana la sfarsitul povestii, cantecul a disparut, eu sunt inca aici fara sa stiu de ce, ochii mi se inchid suficient cat sa privesc in mine si sa nu vad nimic...tu nu esti fiindca nu vrei sa fii...
"And I still hold your hand in mine.../ In mine when I'm asleep... (...)/ I'm so hollow, baby/ I'm so hollow..."
Friday, 27 February 2009
Leapsa
SUNT: Mai putin decat pot, mai mult decat cred.
AS VREA: Un tratament ca cel din "The Eternal Sunshine of the Spotless Mind".
PASTREZ: Cu mare grija acea parte din mine inca neatinsa de rautatile altora. Acea parte care striga "Vino sa visam sub apa!"
MI-AS FI DORIT: Sa nu fiu atat de naiva. Doare. Al dracului de rau.
NU IMI PLACE: Realitatea.
MA TEM: De mine. Inainte ma temeam ca timpul va trece ca in povestirile SF, o sa ma trezesc intr-o zi si o sa vad ca lumea e alta si eu nu mai am loc in ea. E cam la fel.
AUD: Linistea apusului la malul marii.
IMI PARE RAU: Pentru timpul pierdut. Nu pentru ce n-am facut. Ci pentru ce nici macar nu mi-am dorit, iar astazi nu mai am cum.
IMI PLACE: Arta. Prin ea ma intregesc.
NU SUNT: "Ce par a fi".
DANSEZ: Ori de cate ori am ocazia.
CANT: Pentru a ma elibera.
NICIODATA: Nu as renunta sa visez.
RAR: Uit. Foarte rar.
PLANG: Cand sunt coplesita de absurd. Si cand mi-e foarte dor...
NU SUNT INTOTDEAUNA: Asa cum cred ceilalti. Personalitatea duala e de vina.
NU IMI PLACE DE MINE: Cand trebuie sa tac si sa inghit pentru ca nu pot face nimic.
SUNT CONFUZA: Atunci cand nu pot face diferenta dintre ipocrizie si prostie.
AM NEVOIE DE: ...Tine.
AR TREBUI: Sa scriu mai mult. Sa imi pese mai putin.
Leapsa va merge mai departe la Vlad si X-tina.
AS VREA: Un tratament ca cel din "The Eternal Sunshine of the Spotless Mind".
PASTREZ: Cu mare grija acea parte din mine inca neatinsa de rautatile altora. Acea parte care striga "Vino sa visam sub apa!"
MI-AS FI DORIT: Sa nu fiu atat de naiva. Doare. Al dracului de rau.
NU IMI PLACE: Realitatea.
MA TEM: De mine. Inainte ma temeam ca timpul va trece ca in povestirile SF, o sa ma trezesc intr-o zi si o sa vad ca lumea e alta si eu nu mai am loc in ea. E cam la fel.
AUD: Linistea apusului la malul marii.
IMI PARE RAU: Pentru timpul pierdut. Nu pentru ce n-am facut. Ci pentru ce nici macar nu mi-am dorit, iar astazi nu mai am cum.
IMI PLACE: Arta. Prin ea ma intregesc.
NU SUNT: "Ce par a fi".
DANSEZ: Ori de cate ori am ocazia.
CANT: Pentru a ma elibera.
NICIODATA: Nu as renunta sa visez.
RAR: Uit. Foarte rar.
PLANG: Cand sunt coplesita de absurd. Si cand mi-e foarte dor...
NU SUNT INTOTDEAUNA: Asa cum cred ceilalti. Personalitatea duala e de vina.
NU IMI PLACE DE MINE: Cand trebuie sa tac si sa inghit pentru ca nu pot face nimic.
SUNT CONFUZA: Atunci cand nu pot face diferenta dintre ipocrizie si prostie.
AM NEVOIE DE: ...Tine.
AR TREBUI: Sa scriu mai mult. Sa imi pese mai putin.
Leapsa va merge mai departe la Vlad si X-tina.
Thursday, 12 February 2009
Scrisoare catre un idol nemuritor
Poate ca daca nu te-as fi stiut, viata mea ar fi fost alta. Poate daca nu m-as fi ratacit fericita printre randurile sufletului tau, multe intelesuri ar fi ramas enigmatice. Fiecare cuvant ma duce in trecut... Langa tine vad Ripon Street, mi-ai prezentat fetele de la Globe Theatre, pe acel ciudat Frank din Madras, l-am cunoscut pe ilustrul Dasgupta cu accentul lui perfect englezesc, pe frumoasa lui sotie si pe iubita Maitreyi, cu care m-am indentificat de nenumarate ori in mii de trairi sufletesti. Poemele lui Rabindranath Tagore le recitam cu tine si cu ea, le traiam la unison si plangeam la fiecare zvacnire de tristete. Radiam atunci cand zambeai... Mi-ai sadit un cer de cunoastere in minte. Te vad acum, ca si atunci, concentrat asupra istoriei doctrinelor yoga si tantrism sau yoga populara. Ai fi vrut sa acaparezi toata cunoasterea Universului intr-o singura clipa, te concentrai pentru a nu pierde nicio secunda care te-ar fi adus mai aproape de adevar... O noapte intreaga ti-am citit foiletonul “Pe Oceanul Indian” si, ca si pe tine, acest titlu m-a facut sa zambesc. Plecandu-mi ochii, te-am zarit dejunand cu Tagore in acea “atmosfera de secta mistica in care traia Poetul”.
De dupa umerii tai am dat mana cu o intrega Indie, am locuit in Bhowanipore si am cinat copios la restaurantele din China Town din Calcutta, am cuprins cu ochii gandului Fatehpur-Sikhri din Delhi, m-am scaldat cu tine in Gange si am oferit petale de trandafiri zeitei Lakshmi. Traiam suferinta care te fereca si care spulbera toate visele iubirii. Eram lacrimile care-ti mangaiau obrazul ars de soare, si floarea vantului care ti le alina. Zburam printre plopi uriasi si salcami ca sa-ti sadesc margarete in cararile pasilor tai. Te-am intovarasit in drumul tau timid spre Rishikesh in Himalaya, paradisul sihastrilor si contemplativilor, unde ai descoperit raiul pe celalalt mal al Gangelui, la Svarga-sa Jiram. Am privit impreuna cursul nebunatic al fluviului printre stanci si jungla proaspata si luxurianta care se intindea pana aproape de mal si padure, asa cum serile aveai sa le contempli incercand sa te redescoperi. In calatoriile noastre am simtit intelegerea spiritualitatii indiene, traditiile filosofice ale Indiei.
In mansarda plina cu carti se ascund mii de amintiri si vise dulci, bucurii copilaresti umbrite de corigentele la limba germana, ierbarul cu insecte si notitele cu fel de fel de curiozitati, intalnirile cu colegii din liceu (Radu, Dinu, Marcu, Robert etc), apoi inchegarea corului in primul an al facultatii, pasiunea pentru Thea si iubirea Ricai, toate acestea si multe altele sunt ascunse in amintirea peretilor mansardei din strada Melodiei.
Cu tine am ras, cu tine am plans, langa tine m-am bucurat, prin tine am descoperit un nou Univers, datorita tie m-am regasit. Azi, o lume intreaga e mai bogata pentru ceea ce ai creat, o multime de inimi au suferit pe diferite limbi, atunci cand ai lasat-o in urma pe Maitreyi si o Indie intreaga, milioane de ochi au lacrimat in regretele pline de dor in care ai ratacit, iar eu, ca si altii, am fost fermecata de tine, de lumea in care ai fost, de timpul in care te-ai aflat, de cuvintele pe care le-ai purtat peste timp cu simplitate si inteligenta, cu joaca si munca, cu tristeti si cu bucurii. Toate au incantat, toate au un aer magic, toate respira Mircea Eliade...
De dupa umerii tai am dat mana cu o intrega Indie, am locuit in Bhowanipore si am cinat copios la restaurantele din China Town din Calcutta, am cuprins cu ochii gandului Fatehpur-Sikhri din Delhi, m-am scaldat cu tine in Gange si am oferit petale de trandafiri zeitei Lakshmi. Traiam suferinta care te fereca si care spulbera toate visele iubirii. Eram lacrimile care-ti mangaiau obrazul ars de soare, si floarea vantului care ti le alina. Zburam printre plopi uriasi si salcami ca sa-ti sadesc margarete in cararile pasilor tai. Te-am intovarasit in drumul tau timid spre Rishikesh in Himalaya, paradisul sihastrilor si contemplativilor, unde ai descoperit raiul pe celalalt mal al Gangelui, la Svarga-sa Jiram. Am privit impreuna cursul nebunatic al fluviului printre stanci si jungla proaspata si luxurianta care se intindea pana aproape de mal si padure, asa cum serile aveai sa le contempli incercand sa te redescoperi. In calatoriile noastre am simtit intelegerea spiritualitatii indiene, traditiile filosofice ale Indiei.
Privirea mea te urmarea apoi in strada Melodiei, in mansarda intima a copilariei plina cu carti si dosare, de unde adesea priveam afara dintr-o fereastra rotunda, ca de vapor, cei doi plopi si casa somptuoasa, intotdeauna cu storurile trase, a ministrului Trandafir Djuvara, si, printre zambete, imbratisam bucuriile intoarcerii tale acasa.
In vizita la ”Cuvantul”, Nae Ionescu te astepta miscator si emotionat ca sa discutati despre filosofia indiana, soteriologie si estetica, citeati foiletoane din "Cuvantul" si asculta cu mult interes conferintele pe care le-ai inceput la radio, publicate in 1934 in volumul ”India”. Invitat la ”Fundatia Carol I”, cu o inspiratie desavarsita ai evocat ”noptile fierbinti ale Bengalului, arborii incarcati cu licurici din Chandernagore”, intalnirile si convorbirile cu poetul Rabindranath Tagore la Shanti Niketan.In mansarda plina cu carti se ascund mii de amintiri si vise dulci, bucurii copilaresti umbrite de corigentele la limba germana, ierbarul cu insecte si notitele cu fel de fel de curiozitati, intalnirile cu colegii din liceu (Radu, Dinu, Marcu, Robert etc), apoi inchegarea corului in primul an al facultatii, pasiunea pentru Thea si iubirea Ricai, toate acestea si multe altele sunt ascunse in amintirea peretilor mansardei din strada Melodiei.
Cu tine am ras, cu tine am plans, langa tine m-am bucurat, prin tine am descoperit un nou Univers, datorita tie m-am regasit. Azi, o lume intreaga e mai bogata pentru ceea ce ai creat, o multime de inimi au suferit pe diferite limbi, atunci cand ai lasat-o in urma pe Maitreyi si o Indie intreaga, milioane de ochi au lacrimat in regretele pline de dor in care ai ratacit, iar eu, ca si altii, am fost fermecata de tine, de lumea in care ai fost, de timpul in care te-ai aflat, de cuvintele pe care le-ai purtat peste timp cu simplitate si inteligenta, cu joaca si munca, cu tristeti si cu bucurii. Toate au incantat, toate au un aer magic, toate respira Mircea Eliade...
Wednesday, 11 February 2009
De-a Dumnezeu
Detaliu dupa detaliu, ma construiesc cu migala.
"Sa nu-ti faci chip cioplit", mi-au zis, m-au invatat de mica.
Dar eu iubesc durerea pe care dalta o sapa-n mine.
Suma zgarieturilor si-a scobiturilor.
Sa ramanem chipuri amorfe.
Dar cica vii.
Nesapate.
Curate.
Sa ne pastram in blocuri neincepute.
Si sa le dam lor dalta in mana.
Sa ne sape ei dupa chipul si asemanarea noastra.
Dupa asemanarea.
Doar ca majoritatea lor sunt spargatori de pietre.
Brancusii sunt putini.
Si-atunci…
Amanunt dupa amanunt.
Ca indragostita pentru intalnirea aceea,
Prima, ultima, singura
Ma fac eu dupa chipul si asemanarea mea.
Tuesday, 10 February 2009
Carte, dulce carte!
Chestionarul l-am gasit intr-o revista din '97.
1. Care este cea mai buna carte citita de tine?
N-as putea spune. Au fost prea multe. Din aceasta cauza pentru mine e o placere recititul. Am carti pe care le-am recitit de zece ori. Evident, la intervale de timp. Si de fiecare data mi s-au parut altfel.
2. Ai facut cadou carti?
Doar persoanelor foarte apropiate, carora stiam exact ce sa le cumpar. Dupa mine, a alege o carte pentru cineva e un gest chiar mai intim decat a-i cumpara un parfum.
3. Care este viitorul literaturii?
Cum adica? Pai literatura e atat de vasta, incat e imposibil sa nu dureze la fel de mult ca omenirea. Poate se vor scrie mai putine poezii sau mai multa literatura comerciala, dar va exista intotdeauna.
4. In ce limbi ai citit carti?
Romana, engleza, franceza.
5. Ce carti “celebre” nu ti-au placut?
Nu stiu daca pot spune despre o carte ca nu mi-a placut. Exista mereu cate ceva care imi ramane. E acelasi lucru ca si cu oamenii. Imposibil sa nu gasesti macar un detaliu interesant.
6. Ce tara a produs cea mai buna literatura?
Aici nu pot raspunde. Am citit prea putin. Imi place literatura engleza, cea franceza moderna, evident rusii si romanii… e la fel ca muzica. Depinde de starea in care te afli.
7. Iei notite din cartile pe care le citesti?
Intotdeauna. Nu ma pot abtine.
8. Cam cate carti ai citit pana acum?
Da’ cine a stat sa le numere?!
9. Cu ce carti ai dormit in brate de plictiseala?
Metoda cea mai sigura de a face o noapte alba este pentru mine sa iau o carte in brate. Nu am reusit niciodata sa adorm citind. Cele care ma plictisesc nu le mai citesc pur si simplu. Cum ar fi "Hagi-Murad" a lui Tolstoi. Am incercat de cateva ori, dar n-am reusit sa trec de primele 50 de pagini. Cred ca o voi relua la pensie si poate atunci voi reusi.
10. Ce inseamna cartile pentru tine?
Drogul cel mai puternic. Nu mai vad, nu mai aud atunci cand citesc. Probabil m-as putea lasa de orice alt "viciu", dar de citit niciodata.
11. Care este cea mai scumpa carte pe care ai cumparat-o?
Din punct de vedere financiar cred ca au fost primele doua volume (aparute la noi) ale seriei "Amurg" de Stephenie Meyer. Cele care au avut valoarea sentimentala cea mai mare le-am primit cadou. "Cel mai iubit dintre pamanteni" (Marin Preda) si "Adam si Eva" (Rebreanu). Mi le-a daruit mama.
12. Care e cel mai tare final al unei carti citite de tine?
Ciudata intrebare. Cel mai tare in sensul cel care m-a impresionat cel mai mult? Cred ca cel al "Ciuleandrei" (Rebreanu).
13. Care este cea mai influenta carte citita de tine?
Fiecare carte pe care am citit-o m-a influentat. Aveam odata bunul obicei ca atunci cand dadeam de vreun scriitor sa citesc toate cartile lui pe care le gaseam. Asadar, traiam anumite perioade doar in lumea ideilor acelui autor, pana cand ajungeam la un fel de intoxicare. Doar asa mi se parea mie ca il pot intelege cel mai bine. Si, evident, orice coabitare lasa urme.
Din motive personale as spune ca cea care a produs schimbarea cea mai mare a fost "Romanul adolescentului miop" (Eliade).
14 Care scriitor te-a influentat cel mai mult ?
Cred ca raspunsul e acelasi ca mai sus. Poate Shakespeare. Poate Dumas. Poate Eliade. Poate Rebreanu. Poate Cioran m-a atins mai tare intr-o anumita perioada. Dar a trecut.
15. Cat de repede citesti o carte?
Depinde cate pagini are. Cand citesc, de obicei, nu mai pot face altceva. Nu pot citi pe bucatele: cateva pagini azi, pun deoparte si reiau maine. Trebuie sa termin cartea. Si nu pot citi doua sau mai multe carti (ma refer la literatura) in acelasi timp.
16. Poate literatura sa schimbe lumea?
Pai nu asta face de cand s-a inventat?
P.S. Leapsa merge mai departe la toti cei carora le place mirosul de carte proaspat tiparita. Sau mirosul de hartie veche si paginile ingalbenite de timp.
1. Care este cea mai buna carte citita de tine?
N-as putea spune. Au fost prea multe. Din aceasta cauza pentru mine e o placere recititul. Am carti pe care le-am recitit de zece ori. Evident, la intervale de timp. Si de fiecare data mi s-au parut altfel.
2. Ai facut cadou carti?
Doar persoanelor foarte apropiate, carora stiam exact ce sa le cumpar. Dupa mine, a alege o carte pentru cineva e un gest chiar mai intim decat a-i cumpara un parfum.
3. Care este viitorul literaturii?
Cum adica? Pai literatura e atat de vasta, incat e imposibil sa nu dureze la fel de mult ca omenirea. Poate se vor scrie mai putine poezii sau mai multa literatura comerciala, dar va exista intotdeauna.
4. In ce limbi ai citit carti?
Romana, engleza, franceza.
5. Ce carti “celebre” nu ti-au placut?
Nu stiu daca pot spune despre o carte ca nu mi-a placut. Exista mereu cate ceva care imi ramane. E acelasi lucru ca si cu oamenii. Imposibil sa nu gasesti macar un detaliu interesant.
6. Ce tara a produs cea mai buna literatura?
Aici nu pot raspunde. Am citit prea putin. Imi place literatura engleza, cea franceza moderna, evident rusii si romanii… e la fel ca muzica. Depinde de starea in care te afli.
7. Iei notite din cartile pe care le citesti?
Intotdeauna. Nu ma pot abtine.
8. Cam cate carti ai citit pana acum?
Da’ cine a stat sa le numere?!
9. Cu ce carti ai dormit in brate de plictiseala?
Metoda cea mai sigura de a face o noapte alba este pentru mine sa iau o carte in brate. Nu am reusit niciodata sa adorm citind. Cele care ma plictisesc nu le mai citesc pur si simplu. Cum ar fi "Hagi-Murad" a lui Tolstoi. Am incercat de cateva ori, dar n-am reusit sa trec de primele 50 de pagini. Cred ca o voi relua la pensie si poate atunci voi reusi.
10. Ce inseamna cartile pentru tine?
Drogul cel mai puternic. Nu mai vad, nu mai aud atunci cand citesc. Probabil m-as putea lasa de orice alt "viciu", dar de citit niciodata.
11. Care este cea mai scumpa carte pe care ai cumparat-o?
Din punct de vedere financiar cred ca au fost primele doua volume (aparute la noi) ale seriei "Amurg" de Stephenie Meyer. Cele care au avut valoarea sentimentala cea mai mare le-am primit cadou. "Cel mai iubit dintre pamanteni" (Marin Preda) si "Adam si Eva" (Rebreanu). Mi le-a daruit mama.
12. Care e cel mai tare final al unei carti citite de tine?
Ciudata intrebare. Cel mai tare in sensul cel care m-a impresionat cel mai mult? Cred ca cel al "Ciuleandrei" (Rebreanu).
13. Care este cea mai influenta carte citita de tine?
Fiecare carte pe care am citit-o m-a influentat. Aveam odata bunul obicei ca atunci cand dadeam de vreun scriitor sa citesc toate cartile lui pe care le gaseam. Asadar, traiam anumite perioade doar in lumea ideilor acelui autor, pana cand ajungeam la un fel de intoxicare. Doar asa mi se parea mie ca il pot intelege cel mai bine. Si, evident, orice coabitare lasa urme.
Din motive personale as spune ca cea care a produs schimbarea cea mai mare a fost "Romanul adolescentului miop" (Eliade).
14 Care scriitor te-a influentat cel mai mult ?
Cred ca raspunsul e acelasi ca mai sus. Poate Shakespeare. Poate Dumas. Poate Eliade. Poate Rebreanu. Poate Cioran m-a atins mai tare intr-o anumita perioada. Dar a trecut.
15. Cat de repede citesti o carte?
Depinde cate pagini are. Cand citesc, de obicei, nu mai pot face altceva. Nu pot citi pe bucatele: cateva pagini azi, pun deoparte si reiau maine. Trebuie sa termin cartea. Si nu pot citi doua sau mai multe carti (ma refer la literatura) in acelasi timp.
16. Poate literatura sa schimbe lumea?
Pai nu asta face de cand s-a inventat?
P.S. Leapsa merge mai departe la toti cei carora le place mirosul de carte proaspat tiparita. Sau mirosul de hartie veche si paginile ingalbenite de timp.
Monday, 2 February 2009
Mit amar
Tu...
Eu...am fost odata.
Ochi migdalati,
Prea multa naivitate.
"Mi-e dor..."
Valuri de praf se izbesc in aer.
E agonie...
Extaz...
Intuneric.
Regina priveste in gol.
Singura...
Tot mai singura.
Si atat de tanara...
Naiva.
Ar putea sa...
Nu.
De o mie de ori - NU.
Lacrimi cad pe nisipul fierbinte al desertului.
Un scarabeu canta.
Si canta...
Ingana.
Ea asculta linistea inimii Lui.
Se prabuseste...
Criza incepe.
Ochii devin rosii...
Si dor.
Praful devine perla
Iar perla devine floare.
Floarea Nilului.
Ea...
El...a fost odata.
Tipa.
Rezista...
Naivitatea revine,
Forta o paraseste,
Intunericul o mangaie.
In zadar...
Piramidele o asteapta.
Mormantul ei - patul Lui de nunta...
Se ridica.
Paseste.
Cade... O ia de la capat.
Demonul asteapta.
Dorinta...
Furie...
Evadare...
Exil.
Barca lui Ra isi incheie calatoria.
Soarele rasare,
Sufletul apune...
Ankh-ul se sfarama.
Scarabeii-si jelesc Stapana
Si ingana.
Azi...
Maine...
Milenii intregi de acum inainte.
Vaietul lor - oda ei.
Un nou inceput...
Un sfarsit amar.
Iar El...
A fost odata.
Friday, 9 January 2009
Comeback
"Nu stiu...poate suna aiurea...sau poate nu trebuia sa vina de la mine... Apuca-te de scris...in acelasi stil... Cauta o poveste...spune-o pe-a ta...numai scrie ceva... Esti incredibila...crede-ma...nu am mai spus-o nimanui..."
Intradevar, bucuria vine din lucruri marunte. Nu stiu cat de mult si-a dat subsemnatul seama, dar mi-a luminat seara prin cateva cuvinte simple.
Nu am idee si nici nu ma intereseaza cate persoane citesc blogul asta sau cati oameni inteleg ceea ce vreau sa transmit prin textele mele. Nu asta e important.
Ceea ce conteaza este ca eu nu scriu pentru Ratiune, ci pentru Simtire.
Multumesc pentru faptul ca mi-ai reamintit! >:D<
Intradevar, bucuria vine din lucruri marunte. Nu stiu cat de mult si-a dat subsemnatul seama, dar mi-a luminat seara prin cateva cuvinte simple.
Nu am idee si nici nu ma intereseaza cate persoane citesc blogul asta sau cati oameni inteleg ceea ce vreau sa transmit prin textele mele. Nu asta e important.
Ceea ce conteaza este ca eu nu scriu pentru Ratiune, ci pentru Simtire.
Multumesc pentru faptul ca mi-ai reamintit! >:D<
Subscribe to:
Posts (Atom)