Caci cuvintele nu sunt mereu ceea ce vor sa fie...

Greseala mea este ca niciodata nu am avut incredere totala in oameni.
Greseala mea este ca nu cred suficient in oameni si n-am sa cred niciodata suficient de mult un om cand imi spune ca ma iubeste, sau cand imi promite ca-mi va fi aproape.
Greseala lui a fost aceea ca n-a inteles niciodata nesiguranta mea.
Ca n-a stiut sa-mi cultive lipsa mea de incredere cu dovada lui de dragoste.
Ca n-a stiut sa-mi inlocuiasca nesiguranta cu gestul si cuvantul.
Greseala mea e ca nu cred atat de mult precum spun in oameni.
Greseala mea este ca vorbesc diferit de ceea ce gandesc, de multe ori fiindu-mi teama de faptul ca gandul meu o sa raneasca, cand cuvantul poate face bine.
Greseala lui e ca n-a stiut sa treaca dincolo de cuvant.
Greseala mea e ca am ascuns cuvantul dureros.
Greseala lui e ca n-a vrut sa creada asta.
N-am crezut niciodata, nu am fost niciodata convinsa, am avut mereu nevoie de dovezi si cuvinte care sa-mi aminteasca.
Nu a stiut asta niciodata, m-a crezut doar prea insistenta.
E nesiguranta.
E dezordine in minte.
Am inteles cat m-a iubit atunci cand a plecat cu durere si cuvinte.
Nu m-a durut sa-l vad plecand. Asta n-am inteles niciodata. De ce am fost o stanca.
De ce nimic din ce a trebuit sa simt nu m-a mai lovit.
N-am invatat nimic.
Sunt la fel, desi sunt alta. Am nevoie de confirmari pentru ca niciodata n-am sa cred cu adevarat.
O sa iti fie greu langa mine si des ma intreb daca merit efortul...
In fond...as putea fi un om rau.

Was it all worth it?

Probabil de la vreme...toate senzatiile astea...

Rasfoiesc albume, caiete de amintiri, citesc agende... Ma uit in urma. Si nu recunosc nimic. Parca mi-e dor si parca nu am jucat eu in nicio piesa scrisa acolo. Parca e altcineva in locul meu, n-am trait eu toate lucrurile acelea, doar mi s-a povestit. Nu sunt nici macar cea care eram acum doua luni, pana si ea mi se pare o straina.
Imi recitesc mesajele primite acum cateva luni de la "prieteni" si imi dau seama cat de visatoare si nebuna mi-am permis sa fiu si cum am dus lucrurile la extrem. Cuvinte mari, deceptii asemenea, planuri... Am indraznit si am gresit. Ma simt de parca un strain a facut toate acele lucruri. Parca nu sunt eu aceea si nu pentru ca m-as fi schimbat, ci pentru ca am trait o nebunie in care mi-am permis sa fiu altfel... Sunt tot eu, doar ca acum nu ma mai recunosc.
Ma tot intreb si tot nu inteleg cum putem, noi, sa fim asa. Nu cred in schimbari ale oamenilor, desi adesea am gresit incercand sa-i schimb. Nu cred nici macar in propriile schimbari.
Ma uit in trecut si vad doar straini. Ciudat. Ma contrazic. Iarta-ma, dar esti un strain acum pentru mine. N-am sa mai pot privi in ochii tai nici macar cum o faceam acum 2 luni, ce sa mai zic de acum un an... Nu intelegi nimic, nu? Nici eu. Nu m-am inteles niciodata. Ma intreb daca te-am iubit vreodata cu adevarat sau doar ai trecut prin viata mea pentru a-mi demonstra ca visez prea mult si ca nu ar trebui sa cred in anumite lucruri. Sau ca sa apreciez ceea ce oricum am langa mine si dau cu piciorul. Sau poate nici macar nu ai trecut prin viata mea, poate doar mi s-a parut, poate doar mi-am inchipuit. Am sa uit intr-o zi tot. Tot ce s-a intamplat in ultimele luni si-mi voi aduce aminte doar de cele frumoase ca sa pot zambi peste mult timp cand imi voi aduce aminte de tine in viata mea. Deocamdata, esti doar un strain. Si ma intreb inca o data daca m-ai cunoscut vreodata pe mine sau pe acea persoana la care privesc in trecut si pe care uneori n-o recunosc...