Atat de mult ma enerveaza cand scriu cate un post care imi place sau care inseamna foarte mult pentru mine. De ce? Destul de simplu: imi vine greu sa scriu dupa. Cum e postul anterior. De atunci tot incerc sa scriu ceva si nu pot. Desi am multe in minte. Un amalgam de ganduri, sentimente, singuratati, oameni dragi, prieteni si, din nou, sentimente si ganduri. Dar tot nu pot. Ma uit la cuvintele de mai jos, vad scenariul in mintea mea, cunosc prea bine personajele si parca nu mai pot sa zic nimic cand toate au fost deja zise, cand le desenez intr-un anume mod. E un fel de blocaj, desi atat de mult as vrea sa scriu...
M-am tot gandit ca as vrea sa scriu despre oameni pe care nu i-am placut la inceput si care acum conteaza atat de mult pentru mine. Am observat ca multi dintre cei dragi mi-au fost nesuferiti in primele clipe. Si desigur, despre oameni pe care i-am indragit si apoi s-au dovedit a nu fi ceea ce credeam. Spre norocul meu, foarte putini in aceasta a doua categorie. Dar tot aici, am un exemplu in minte care ma apasa rau. Vreau sa cred ca gresesc acum si nu la inceput. Si imi tot induc asta in minte. Nu, un om nu poate fi frumos ca apoi sa se transforme in altcineva. Poate am vazut eu gresit si am vrut sa observ frumusete acolo unde era doar falsitate. Am crezut intr-un om doar pentru ca am vrut sa vad frumosul din el?
Exista un singur lucru in fata caruia n-am putut rezista niciodata: un om care sufera. Capitulez in situatia asta. Cel mai urat om de pe pamant, care a comis crime si a declansat razboaie, daca il vad suferind si deschizandu-si inima in fata mea, eu il voi iubi. De neinteles, dar e cel mai mare defect al meu in ceea ce priveste natura umana. Defect care nu ma afecteaza decat pe mine. Si la care nu pot si nici nu vreau sa renunt.
Incerc sa nu gresesc si din cauza asta aleg oamenii pe care ii ascult. Si tot nu vreau sa cred ca e ceva rau. Vreau sa cred ca cel de acum e o masca. Si ca cel in care am crezut candva e adevaratul Om.
No comments:
Post a Comment