Vrea sa mearga acasa. Ii este dor de fiecare priveliste, de fiecare coltisor intunecat al acelui loc. Trupul zace in pustietatea acestei inchisori, dar tanjeste cu ardoare la reimbinarea cu sufletul. Gandul ii zboara liber deasupra luminilor orasului, strigand de fericire printre drumurile si strazile aglomerate.
Vrea sa-i cunoasca pe locatarii veseli care traiesc alaturi de inima sa, sa-i intampine cu un zambet cald pe fiecare.
Dar unde e ea acum? Vede gratiile ce-o tin prizoniera, simte raceala aerului si nu-l poate respira. Se sufoca. Durerea acuta din piept nu-i da pace, n-o lasa sa doarma... Visele s-au stins de mult, in locul lor ramanand demonii neputintei. Si ploaia... ploaia ce nu se mai opreste, curge pe obrajii ei albi si reci... Picatura dupa picatura, aluneca una dupa alta de pe barbie. Nici capul nu reuseste sa-l tina drept. Gatul o doare si-si duce mana la ceafa... O doare, caci nu a cunoscut alta pozitie decat cea plecata. Isi trece mainile dureroase prin parul castaniu... E ud... E rece.
Aude un zgomot si-si ridica privirea. Sta si asculta... Incearca sa desluseasca printre urletele celorlalti prizonieri. Parca isi aude numele...
"-Claraaaaa...Claraaa..."
Pentru prima data in toti acesti ani aude! E prima oara cand o recunoaste cineva, cand ii stie adevaratul nume... Poate daca mai trecea ceva timp si-l uita chiar si ea...poate...
Vocea s-a stins. O cauta cu disperare, dar se pierde printre urlete si durere.
"A fost..."
...poate doar i s-a parut. Sau poate...
Incearca sa strige. Isi intredeschide usor buzele amortite si incearca sa scoata un sunet, cat de mic. Dar nu reuseste. Incearca iar, deschide usor gura si apuca aerul. Il respira ca si cum nu ar mai vrea sa-i dea drumul. Ochii mari i se aprind si privesc totul in jur.
"E intuneric..." gandeste ea.
Vrea iar sa vobeasca. Cu cine? Nu conteaza, cu oricine. Cu mine, cu tine... chiar si cu singuratatea. Ochii ii ard in negura intunecata, dar trupul ii este la fel de rece.
Ploaia. O simte cum curge neordonat si cum ii atinge pielea ce si-a pierdut catifelarea si stralucirea. Capul ii atarna intr-o parte, incepe din nou sa respire greoi... Simte iar durerea, mai puternica si mai persistenta. Un suflet ce zboara liber priveste printre peretii inchisorii. Se misca usor printre gratiile de fier, fara sa le atinga, fara sa le simta... O priveste cum zace fara viata langa peretele plin de mucegai. Plange stiind ca e neputincios. Poate doar sa o priveasca, goala, tanara, fantomatica, dar frumoasa. Poate doar sa o strige... Isi aminteste de zambetul de pe fata ei, de lacrimile pline de fericirea ce le-a daruit acelor admiratori, care acum nici macar nu-si mai aduc aminte de ea...
Picaturile de ploaie cad necontenit, iar parul ii atarna greu spre pamant. Parca nu simte nimic, nu vrea nimic, nu stie nimic...
Singura. Singura in inchisoarea simturilor. Singura, departe de casa. Singura, printre trupuri si alte suflete damnate. Singura, dupa gratii de fier ce stau intre ea si viata.
Casa minunata straluceste in lumina blanda a soarelui. Nu pare sa fie cineva inauntru, dar oricine trece pe langa ea ii simte prezenta. Simte viata ce se afla in interior.
- Mami, mami! Cine locuieste aici?
- Acum nu mai locuieste nimeni, dragul meu. Inainte locuia o fata foarte draguta. Era doar cu cativa ani mai mare decat tine. Dar nu stie nimeni ce s-a intamplat sau unde a disparut. Caci asta s-a intamplat... a disparut.
Si-au continuat drumul mai departe pe aceeasi strada, privind amandoi cu o usoara melancolie in urma, spre fereastra casei.
No comments:
Post a Comment