Dragul meu, erai foarte ocupat cu plecarea ta si mi-ai spus doar "Asteapta-ma!".
Ai plecat usor, fericit ca te lasam in sfarsit sa evadezi si, ca intotdeauna, ai uitat esentialul: sa te intorci. Te-ai repezit spre locul acela, iar pe mine m-ai uitat aici si, in ceasul acesta in care nu mai poti, sau nu mai vrei, ai uitat sa te intorci.
"Asteapta-ma!" ai spus, dar e o durere rea asteptarea, patimasa si razbunatoare. Goneste totul si se instaleaza in tot, se zbate la fiecare telefon, la fiecare usa deschisa, la fiecare stire din presa... Se napusteste asupra lor sau le pandeste inghetata de speranta si spaima. Dezamagita apoi, se face fiara turbata si flamanda. Se zbate in carne, goneste gemand speranta. Se-aseaza, grea, razbunatoare, cu falcile inclestate, la panda. Pandeste palpairile sufletului, minciunile calde si bune ale credintei. Cu laba grea a fricii le striveste. Dar din nou, la fiecare telefon, la fiecare usa deschisa, se zbate, sperand...
"Asteapta-ma!" dar e grea asteptarea printre oameni! La inceput intrebau de tine, te asteptau. Si daca ei te asteptau inseamna ca te intorci, era normal sa te intorci, nu-i asa? Toti stiau sigur ca ai sa te intorci. Si ma intrebau la inceput de tine. Apoi imi scriau; mi-au scris fara sa mai intrebe de tine. Si intr-o zi nu mi-au mai scris. Atunci...atunci a fost foarte greu. Pentru ca te uitau, uitau ca cineva a plecat, ca cineva trebuie sa se intoarca. Te uitau acolo in eternitate, renuntau la tine asa cum renunti la obiectele casnice pierdute pe undeva. Uitarea lor semana cu moartea ta printre oameni. Locul tau pe pamant se pierdea si, daca se pierdea, nu mai aveai unde sa te intorci, nu mai aveai cum sa te intorci. Mi-am pastrat locul meu, m-am prins de asteptare ca sa-ti pot pastra un loc pe pamant... Intelegi, a fost destul de ingrozitor, ramasesem singura, cu tine, numai noi doi, si numai eu mai puteam sa te intorc aici...imi lasasera numai mie destinul tau...
"Asteapta-ma!", si m-ai legat de existenta. Vroiam sa mor, sa nu mai simt asteptarea, nu mai puteam purta fiara care se zbatea in carne, care turbase si se mutase in corpul meu. Nu mai suportam universul de usi, universul de telefoane, universul facut asteptare... Dar, murind eu, disparea si singurul loc in care te-ai mai fi putut intoarce.
"Asteapta-ma!", si m-ai schimbat in "locul tau pe pamant". Un loc al nimanui, un loc al celui uitat, al celui ce venea peste un veac. Dar daca veneai, totusi, in veacul acesta? Te-ai fi rotit in jurul pamantului si al veacului fara sa te poti aseza, fara sa mai ai unde te aseza...
"Asteapta-ma!", si m-ai legat de durere. Ca sa nu omor asteptarea, si locul tau pe pamant, facut din mii de dureri in care ma rupea mereu si mereu suflarea de fiara flamanda si rea, am fugit printre oameni. Ei vorbesc, glumesc, fac o gramada de lucruri care ii ajuta sa-si uite asteptarea, sa uite ca asteapta si ei pe cineva. Toti au cate o asteptare a lor, dar si-o ascund pana o uita. Ei stiu sa se prefaca a nu astepta nimic si pe nimeni. Eu nu stiu. Nu vreau. Si-si napustesc in mine, cu furie, mila pentru ei insisi. Isi compatimesc asteptarea uitata, compatimindu-ma pe mine. Asteptarea mea o stiu toti, o stie si eternitatea. Ei nu si-o marturisesc pe-a lor, si-o ascund ca pe ceva rusinos si si-o urasc. Si reusesc sa se prefaca atat de bine, incat incep sa creada ca minciuna-i adevar, ca ei nu mai asteapta nimic, si-mi rascolesc durerea cu mila lor, pentru ca ei nu mai simt asteptarea. Au inlocuit-o cu mila si asta ii face sa se creada fericiti. Au gonit asteptarea pentru ca nu mai suportau povara ei...
"Asteapta-ma!", si m-ai facut gandul urat al oamenilor, pentru ca e greu, e foarte greu sa astepti printre oameni care au uitat de mult pentru cine este asteptarea, de ce mai exista ea, si-o privesc ca pe o boala care le ameninta mereu linistea rumegatoare, coborata parca din icoane. E atat de greu sa fi asteptare gonita mereu de dorul de liniste, de impacare, al oamenilor...
"Asteapta-ma!" vine mereu de departe glasul tau. Dar asteptarea doare, doare mai ales noaptea. Noaptea, universul se retrage in fericirea lui casnica, si-n locul lui navaleste asteptarea toata...intreaga...imensa...grea...disperata...stapana singura pe mine, si nimic nu ma mai apara de ea, sunt neputincioasa in fata suflarii ei de gheata. Ai trecut prin veacul meu si mi-ai spus "asteapta-ma!", uitand ca de obicei esentialul: ca tu poate pleci in alt veac, in care eu, aici pe pamant, nu pot ajunge, in care eu nu te mai pot astepta. Poate am sa devin o flacara albastra...dar voi fi straina acelui veac si n-ai sa ma mai recunosti, n-ai sa stii ca te-am asteptat, n-ai sa stii cat te-am asteptat...
Cel mai greu este cu liftul. Tresar la zbaterea lui intre etaje. Numar minutele cat urca speranta mea. Pana la etajul meu face doua minute, dar mereu opreste dupa unu sau trei. Simt cum il cheama cineva de jos, cand vine cineva de afara, si iar incep sa numar minutele lui de urcus, minutele mele de speranta, si iar se opreste la unu sau la trei. Si iar...si iar... Nebunia se ghemuieste pentru salt. Universul se goleste de toate zgomotele. Nu mai este decat liftul, liftul nevazut al asteptarii. Liftul pe care nu-l vad, dar il aud cum urca. Liftul cu urcusul lui, cu bufnitura surda cu care se opreste mereu la alt etaj. Universul s-a golit. Prin el circula doar liftul. Si ascultarea mea. Asteapta la usa. Sa fie acolo cand liftul se va opri la etajul meu. Universul a disparut. Numai liftul a mai ramas. Coboara si urca. Susurul mersului...bufnitura opririi. Strangerea inimii... Dar iar susurul, speranta, bufnitura... Universul susura coborand si urcand, mereu in alta parte. Ca sa nu-i mai simt in corp izbitura cu care opreste mereu la alte etaje, fug de acasa, fug printre oameni, pentru ca acasa spatiul e plin de asteptare, de susurul dement al liftului care urca si coboara, asteptandu-te. Asteptarea s-a transformat in tine si ma urmareste din colturile intunericului cum ma zbat sa te gasesc. Poate n-ai plecat nicaieri. Poate ai spus "asteapta-ma!" doar sa te joci cu mine si acum imi urmaresti miscarile nebune... Fug printre oameni, in autobuze aglomerate, in care tremura, se imbrancesc, zeci, mii de asteptari facute uitare. Inutil. Asteptarea e peste tot, ea exista mereu, te bantuie, te cheama si i te supui, te adoarme si te trezeste cu bufnitura liftului si strangerea inimii. Si nu poti face nimic. Nimic.
Ma intorc, si mereu...mereu...susurul, strangerea inimii, bufnitura, "Asteapta-ma!"...
No comments:
Post a Comment