Proza scurta scrisa in graba s-a incapatanat sa aiba un final cu gust amar. Personajul ajutator al autorului s-a trezit, dintr-o data, cel principal, poate tocmai pentru faptul ca avea gura prea mare si sufletul putin mai deschis. I-a tot spus autorului ca nu vrea sa-si prelungeasca aparitia efemera in aceasta compunere de curent incert. Dar stiloul era la el si poate si firul epic al unuia dintre personajele masculine o ademenea (caci da, era vorba despre o "ea", s-ar putea sa fiu eu, s-ar putea sa nu).
N-a vrut sa semene cu personajul principal anterior. Pana la urma, a vrut sa-si scrie singura momentele subiectului, dar s-a ales cu pietre aruncate in cap, cu praf in ochi si cu gust de fiere in gura. Cand pici la mijloc, intotdeauna iti iei pumni seriosi si ai nevoie de mai multe zile in spitalul imaginar al nevricosilor. Nu sunt, daca intr-adevar e vorba despre mine, un personaj-vicitma. Doar ca zgarieturile verbale raman mai multa vreme in piele decat urmele unei eventuale corectii fizice. O zi stricata de atacurile unor anonimi nu poate fi indulcita nici cu zaharul care curge din dulap. Personajul principal anterior vorbea despre "dulceata vietii", care, uneori, se transforma in vitriol si arde.
Pentru ochii care candva stiau sa citeasca, personajul actual isi arunca palaria inexistenta...
No comments:
Post a Comment