Primesc un raspuns neclar la o intrebare mult prea josnica pentru sufletul meu, ce sta si astazi atarnat de cuiul in care mereu iti agati cheile de la masina. Si ori de cate ori vii, simte si se leagana ingreunat, pentru ca esti aproape. Plange si rade, surade trist si suspina vesel, ignorand faptul ca in camera mai poate fi si altcineva, caci ochi nu are. Si cand pleci, e usurat, insa ramane gol, atat de gol ca nimic nu se aude si orice zgomot pare prea puternic pentru el. Picaturile de ploaie cad pe podeaua lui, ca si cum lacrimile nu se risipesc in jurul nostru, ci se aduna undeva inauntru, inundand si ultima particica alba, casta, ce nu cunostea durerea si nici fericirea aceasta lacoma, ca a noastra. Se bucura sincer la fiecare cuvant frumos, iar acum s-a murdarit si ea de toate cele spalate de lacrimi. Dar lacrimile curg, se pierd undeva afara si nu mai sunt ale noastre.
Cheile iar se ridica, o simt, caci am rupt o bucatica din el si prin cine stie ce unde ciudate, azi simt si eu cand pleci si cand vii. Si pleci. Dar nu te vad venind; stiu ca te duci departe, undeva unde nu te pot vedea, dar te pot simti: si cheile au rupt putin din sufletul meu. Cand ai sa vii, am sa te anunt ca sunt bine si ai sa te miri ca am stiut ca ai venit, cand tu ma eviti si-ncerci sa ma scoti din parfumul camerei tale. Dar nu vei putea, o stiu, caci esti si tu si e si ea si suntem toate. Ne-am amestecat.
E doar recenta rana. Probabil va trece.
Raspuns inca neclar, dar ceata se ridica si ti-e si mai usor sa iei cheile din cui si sa pornesti masina catre cine stie ce locuri. Te mai intorci?
Poti spera cel putin sa conduca cu grija.
ReplyDelete